Bufonul de pe scena publică din România e departe de omologul lui shakespearian.
Nimeni nu aşteaptă de la el înţelepciune mascată ghiduş, tâlcuri sau sfaturi între tumbe. Bufonul carpatin înseamnă de cele mai multe ori impostură, diletantism gălăgios, rea-credinţă sau prostie de-a dreptul. La televizor sau la întâlnirea pe viu cu publicul, pe stadion sau într-o vizită în altă ţară, bufonul român creează perplexitate, priviri circumspecte şi replieri precaute. De fapt, îl poţi descrie prin două cuvinte care în mod normal nu au ce să caute împreună. Bufonul nostru e profesionistul amator, adică o creatură compusă doar din coajă. O crustă sub care nu se află nimic. Vidul ambalat şi prins cu fundiţă. Dar asta nu-l împiedică să se ia în serios, să se ipostazieze trufaş şi să emită pretenţii. Printre ele, aspiraţia la şefia statului. Alegătorii români au aflat recent că-şi pot folosi umorul negru votându-l pe Nati Meir la alegerile prezidenţiale. Varianta le poate surâde în egală măsură inconştienţilor, amatorilor de pariuri trăsnite sau românilor dezinteresaţi de soarta lor şi-a celorlalţi. Nati Meir nu candidează fiindcă ar şti cum să aşeze România pe un drum mai bun, ci fiindcă şi-ar fi asigurat, pasămite, sprijinul unor consilieri care s-au ocupat de campaniile lui Ariel Sharon, Ehud Barak şi Benjamin Netanyahu.
Gândirea de acest tip face din consilier un scamator invincibil, un magician care poate să transforme crocodilii în fluturi, lichidul de frână în ambrozie şi cercopitecii în balerine. Dacă Nati Meir e convins că echipa de consilieri îl va propulsa în fotoliul prezidenţial, fotbalul mic poate surâde. Victoria Ineu trebuie doar să-l ungă antrenor pe Alex Ferguson ca să câştige Liga Campionilor, iar Mauriţius nu va avea probleme la Campionatul Mondial dacă-i va oferi un contract bun lui Capello.
Prezenţa lui Nati Meir în mentalul electoratului român nu e doar o glumă proastă. România a ajuns să aibă tradiţie în materie de bufoni cu pretenţii. Fenomenul e logic, din moment ce multă lume crede în continuare că democraţia înseamnă scutire de discernământ. Nati Meir nu e singur în strădaniile lui de-a forţa conturul absurdului. Există o listă lungă, mult prea lungă de candidaţi implauzibili: şarlatani, bolnavi psihic, amatori de glorie efemeră, naivi, disperaţi, neaveniţi sau caraghioşi. Unii au rămas în memoria electoratului prin umor involuntar sau grobianism, alţii au ajuns la închisoare. Unii au ieşit din atenţia propriei familii, alţii au acceptat postura de paravan pentru diverse jocuri din umbră.
După alegeri, Nati Meir se va înfiinţa în menajeria exotică a politicii. Locul lui e alături de celelalte fantome tragicomice al căror numitor comun a fost fuga de realitate: Lia Roberts, bănuită de agendă ascunsă şi semnatară a declaraţiei de intenţie „Vreau ca România să intre în Europa cu picioarele înainte”; Ion I. Brătianu, alintat „Cartof” după semnul electoral din familia solanaceelor; Gheorghe Popilean, fascinat de Ţepeş şi convins că, după triumful lui, „toată lumea îşi va putea lăsa banii pe stradă”; Mihai Florin Nahorniac, autodeclarat descendent din Ştefan cel Mare şi gata să-ţi vâre sub ochi o fotografie în care se îmbrăţişa cu Gaddafi; Nuţu Anghelina, diaconul care promitea, cu un nechezat fals mesianic, biserici şi pâini tuturor votanţilor; în fine, Constantin Mudava, autorul invitaţiei cu iz sexual „Rog poporul român să stea cu mâinile şi picioarele îndepărtate, ca să-l pătrund cu energia mea”. Succes, Nati Meir, dar nu mai mult decât meritaţi.
Recomandările noastre
