Pe 11 martie 2015, cu începere de la ora 12.00, în Sala Lapidarium a Muzeului Național de Istorie a României, din Calea Victoriei, va avea loc lansarea acestui nou volum, apărut în cadrul seriei Monografii a muzeului amintit. Accesul la eveniment este gratuit.
Evenimentul va fi moderat de dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu, director general al Muzeului Național de Istorie a României. Volumul va fi prezentat de prof. univ. dr. Ioan Opriș, prof. univ. Alexandru Barnea și dr. Paul Damian, director adjunct al Muzeului Național de Istorie a României.
Volumul reprezintă un demers de cercetare întreprins de autoare în contextul stagiului de studii doctorale. În ultimele două decenii și mai bine, chestiunile referitoare la protejarea patrimoniului arheologic din România se dovedesc a fi teme de actualitate, ce necesită deopotrivă recuperări şi actualizări de ordin conceptual, o reconsiderare majoră a cadrului juridic național de referință, dar şi raportarea la norme de bună practică și acțiuni concrete întreprinse - în acest domeniu - la nivel internaţional. În cuprinsul patrimoniului cultural național per ansamblu, patrimoniul arheologic al României deţine un loc central, prin ponderea numerică și materială, valoarea istorică şi științifică, dar și prin mai îndelungata sa tradiţie în privinţa cercetării şi recunoaşterii sale.
Cartea constituie - deopotrivă - o sinteză și o analiză cu privire la modalitățile de ordin legislativ și instituțional în baza cărora a fost gestionată începând cu jumătatea secolului al XIX-lea și până în prezent problematica protejării patrimoniului arheologic, în special cu privire la siturile și monumentele arheologice, cu alte cuvinte asupra bunurilor imobile care constituie o parte însemnată a patrimoniului arheologic. Abordarea temei este una comparativă, pe de o parte având în vedere evoluția din România, iar pe de alta situația de referință la nivelul unor state europene și, mai apoi, al Uniunii Europene.
De asemenea, volumul este - dincolo de aspectele sale teoretice - o invitație la reflecție și dezbatere, pe diverse coordonate, cu privire la situația actuală a cunoașterii, salvgardării, gestionării și punerii în valoare a patrimoniului arheologic din România. Un asemenea dialog - de altfel foarte necesar - ar putea fi inițiat ținând cont de politicile moderne formulate la nivelul Uniunii Europene referitoare la patrimoniul cultural, recunoscând mutaţia survenită în fundamentarea acestora prin schimbarea de paradigmă determinată de reconsiderarea modului „Cum şi prin ce mijloace putem să conservăm patrimoniul?” către o abordare axată pe un răspuns coerent și viabil la întrebarea „De ce trebuie să-i sporim valoarea şi pentru cine?”.
Recomandările noastre
