Evenimentul Zilei > Social > Prizonier în „celula” secolului XX
Prizonier în „celula” secolului XX

Prizonier în „celula” secolului XX

La 87 de ani, Ioan Gheorghe ştie că viaţa lui s-a jucat mereu la ruleta nemiloasă a celui mai dement veac din istorie. România l-a trimis să lupte în Wehrmacht, august 1944 l-a transformat în prizonier de război, sovieticii l-au ştampilat pe bază de dosar, iar pacea l-a trimis la Canal, marcându-i definitiv destinul isteric. Apoi, securiştii l-au hăituit vreme de 38 de ani.

Astăzi, Ioan Gheorghe şi-a transformat casa într-un muzeu cu multe poze alb-negru şi niciun vizitator. Dacă ar fi un sinopsis, destinul lui Ioan Gheorghe ar convinge orice casă de producţie să investească pentru o ecranizare fabuloasă. Ar ieşi un film adevărat şi dur, “un road-movie” despre cum istoria zdrobeşte între fălci vieţi alese la întâmplare.

Nu e loc pentru nuanţe: cine nu sfârşeşte însângerat devine un prizonier care-şi poartă în spate, printre decenii, celula amintirilor urâte. Totul i-a fost potrivnic acestui om născut acum 87 de ani într-un port încă prosper care se numea tot Giurgiu, un loc magic, fără multe în comun cu oraşul omonim de astăzi. Ioan Gheorghe a venit pe lume în casa cu două camere a unui militar.

Aceeaşi casă mohorâtă în care trăieşte şi azi. Militarul care i-a fost tată a murit în 1926, la o banală (acum) operaţie de extirpare a apendicelui. Ioan Gheorghe era doar Georgică. Avea patru ani şi rămânea cel mai vârstnic membru masculin dintr-o familie care cuprindea o mamă văduvă şi un frate în scutece.

În casa cu două camere nu s-au schimbat multe, doar că pe pereţi atârnă acum fotografii cu Gheorghe (Georgică a îmbătrânit), veteranul care locuieşte singur aici, de 57 de ani. Ioan Gheorghe e un tip aplicat. Cele două odăi sunt împărţite cronologic. ”Prima e cu mine român, a doua – cu mine ’neamţ‘“. În ambele, Gheorghe e tânăr. Nu există odaie pentru oameni bătrâni.

”Şeful de promoţie trebuie să fie fiu de general!”

Pe scurt, istoria lui mică, prizonieră în burta marii balene care e istoria mare, sună aşa: a ajuns în armată pentru că era calea cea mai scurtă pentru a-şi ocroti familia. Avea o mamă şi un frate de întreţinut, iar la politică nu se pricepea, în mahalaua Giurgiului viaţa era prea grea ca să lase loc dezbaterilor ideologice. Tânărul Ioan Gheorghe nu era legionar, doar capul unei familii nenorocite şi atât.

În Germania l-a dus faptul că a fost bun la şcoala care pregătea infanterişti pentru cel mai greu război al tuturor secolelor. Ultima lecţie românească: ”După note, trebuia să termin şef de promoţie, însă m-a chemat comandantul: ‘Bă, al cui eşti tu?’ ’Al nimănui, tata a murit când eram copil’. M-a trecut pe locul doi, zicând: ‘Bă, şef de promoţie trebuie să fie un fiu de general!’ ”.

Ministerul Forţelor Armate de atunci, secţia a 5-a a Marelui Stat Major, în frunte cu generalul Ilie Steflea, avea o misiune clară: de a pregăti Armata Regală Română pentru campania primăvară-vară a Wehrmachtului. Din raţiuni politico-militare radicale ”prima sută” din promoţia lui de infanterişti a plecat în Germania la studii de specializare. Ioan Gheorghe devine Johann Georg. Firesc, românii abandonaţi aliaţilor germani se pierd prin batalioanele cu care Hitler îşi trata paranoia.

Părăsit de România

Pe 26 iunie 1944, Johann Georg din Giurgiu pleacă pe Frontul de Est, să ajute la ceva de neconceput în cabinetul Fuhrer-ului, ceva real, care lăsa în urmă morţi în carne fumegândă şi oase distruse: retragerea din URSS. Ziua de 23 august l-a prins undeva pe teritoriul de astăzi al Letoniei, singur într-un pluton de nemţi. A citit titlul unui articol dintr-un ziar ”Trădătorul Rege Mihai I”.

S-a predat: ”Ce era să fac? România mă părăsise”. L-au pus la zid, lângă doi prizonieri de război: un estonian şi un lituanian. Ultimii doi au fost împuşcaţi, el a scăpat. A fost un ordin venit de la comandantul brigăzii, un ordin prea sentimental pentru a putea fi explicat în logica unui război. Johann Georg era o figură în rândul infanteriştilor din Wehrmacht.

Copilul crescut mai mult în Dunăre decât pe uscat se făcuse un bărbat puternic, care câştiga toate concursurile de înot din Germania care învăţa că ”arienii” pot pierde şi acolo unde Hitler îi decretase invincibili: în sport. L-au dus într-un scurt tur al lagărelor rezervate prizonierilor de război. Când ”Armata Roşie Eliberatoare” a ajuns şi la Wustrau, Ioan Gheorghe era un prizonier ca toţi ceilalţi, care culegea cartofi de pe câmp.

Ofiţerii români nu erau bine văzuţi. Făcuseră şcoala printre fascişti, trebuiau trimişi la re-educare. În URSS,  şi cum URSS era un stat larg, Siberia li s-ar fi potrivit cel mai bine. Numai că Ioan Gheorghe şi alţi patru români au aflat şi au decis să evadeze. Au reuşit şi s-au întors în ţară. Însă aici îi aşteptau cei de care-au fugit.  O lege din 1946 epura armata de ”elementele nesănătoase”. Printre ele, Ioan Gheorghe.

La 9 august 1947 a fost trecut în cadrele de rezervă ale armatei din ce în ce mai puţin regale, moment din care nu a mai primit nici un ban şi a trebuit să-şi caute de lucru în zona mlăştinoasă a profesiilor, pe ruta ospătar-hamal. În 1949, armata „republicană” de acum l-a ”recuperat” pentru a-l concentra la Canal. L-au trimis să muncească acolo, cot la cot cu soldaţii, cu „fiii de chiaburi” şi deţinuţii politici.

11 iulie 1951 a fost o zi cu ghinion, dar asta a aflat-o abia în 2002, când şi-a scos dosarul de la CNSAS. 11 iulie 1951 este ziua în care a început urmărirea acestui om pe care România l-a trimis să lupte împotriva bolşevismului, pentru a-l condamna apoi fiindcă a făcut-o. 38 de ani securiştii au migălit la desăvârşirea operei de distrugere a unei vieţi anonime. Viaţa lui Gheorghe.

HITLER VĂZUT DE APROAPE

”Zugravul ăsta emana aşa o energie, o forţă”

Pe Adolf Hitler l-a cunoscut într-o zi de noiembrie 1943. S-a întâmplat ca un general mort să fie adus unde făcea şcoala şi sergentul-major Johann Georg. Hitler a venit să-şi vadă generalul pentru ultima oară, era trist. Românul l-a reîntîlnit două săptămâni mai târziu, pe o stradă care mirosea a tei, la Berlin.

„Am fost trimis să păzesc un monument important, lângă Cancelaria Reich-ului, şi chiar pe tura mea s-a nimerit să vină o delegaţie din Spania. Hitler a ieşit să-i întâmpine. L-am văzut de aproape, din doi metri, dar n-aveam voie să mişc, mai mult cu coada ochiului l-am privit. Era zdravăn atunci, după atentatul din 1944 şchiopăta. Domnule, ăsta ce-a fost? Un zugrav! Dar emana aşa o energie, o forţă ciudată, nu mi-am putut explica niciodată această figură, această ciudăţenie a naturii, a istoriei…”.

”Eu, ca militar, am trei jurăminte depuse – lui Mihai, lui Hitler – că aşa ne-au obligat – ’Eu jur pe Dumnezeu’, iar al treilea tot lui Mihai, când m-am întors în ţară”
Ioan Gheorghe, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial

EVADAREA

”Am fugit la prânz, când era paza mai slabă”

Prima noapte a lui Gheorghe ca prizonier de război a fost în septembrie 1944, la Nürnberg. Era singurul român, aşa că l-au trimis într-o baracă de italieni. Pe la trei dimineaţa, l-au trecut nevoile. Când să iasă, un italian îl prinde de mână: ”Vrei să mori?”. Lagărul era păzit de sentinele cu puşti-mitraliere, care trăgeau, fără somaţie, în oricine ar fi ieşit din baracă între şase seara şi şase dimineaţa.

Apoi, în prizonierat cu alţi ofiţeri români, la Wustrau, i-a cunoscut pe cei 13 capi ai revoluţiei poloneze din 1944. N-a văzut însă picior de SS-ist: ”Domnule, vă spun sincer, noi nu ştiam ce grozăvii fac ei cu evreii. Wehrmacht-ul a fost o armată ca toate armatele pe front: trăgeai tu, că dacă nu trăgea adversarul. Dar Holocaustul l-au făcut SS-iştii”.

În periplul său prin lagăre s-a întâlnit şi cu Horia Sima: ”Venise cu o şleahtă de-a lui să racoleze militari, să facă două regimente, să aderăm la armata lui, să mergem pe front. L-am luat la pietroaie. Şi de bine ce şi-a făcut el armată, la primul glonţ tras de ruşi i-au fugit toţi oamenii. Un pungaş, asta a fost Horia Sima!”.

Nemţii nu erau foarte stricţi în paza prizonierilor: ”Aveau câini răi, că în rest la pază erau doar bătrâni cu puşti de pe vremea primului război mondial”. Viaţa curgea fără chinurile prin care treceau prizonierii români în URSS. Trecea cu munca pe câmp.

Cadavrele îmbibate cu votcă

Apoi a venit 1945 şi ruşii au preluat lagărele de prizonieri. Gheorghe şi ceilalţi au fost mutaţi într-un ”centru de repatriere”, mai aproape de Berlin. De fapt, pentru cei ca el, o anticameră pentru Siberia: ”Mă uitam cum plecau englezii, francezii, veneau cu maşini mari, frumoase, şi îi duceau acasă. De noi nu mai voia nimeni să ştie nimic”.

A evadat cu alţi patru români, ”la prânz, când era paza mai slabă”. Au sărit într-un lac şi au trecut înot printre santinelele bete de la prea multă votcă. ”Cum să nu mă descurc eu, când de la 15 ani treceam Dunărea înot la bulgari să cumpăr ţigări? Luam 2.000, le ţineam pe cap să nu se ude, le vindeam apoi în port, la noi, câştigam un pic”.

Obiceiul ruşilor de a bea prea mult îl cunoştea de pe front. Acolo unde viaţa şi moartea se îngemănează prea des, iar logica derivă din legile primare ale barbariei – ”ucide ca să nu fi ucis”. Ioan Gheorghe nu s-a despărţit niciodată de două lucruri: de cască şi de lopată. ”Nu scăpai dacă nu puteai oricând să-ţi faci o groapă, să te ascunzi”.

Pe ruşi îi ştia bine: ”Nu iertau nimic, dar nici nemţii nu-i iertau când îi prindeau. Îi secerau, praf îi făceau. Am încercuit o unitate rusească din asta, în Estonia, noi – cu tunurile cu patru ţevi, şi i-am făcut. Oameni buni, ştiţi cum duhnea a votcă din cadavrele alea? Imediat a venit un buldozer şi i-a acoperit, că nu se putea sta. Numai aşa au luptat: îmbibaţi de votcă şi cu săculeţul de mahoarcă. Orice iarbă o fumau cu foiţă de ziar, aşa…”.

Destinul se scrie cu cerneală roşie

Pe 26 iunie 1945, la fix un an de când pleca pe front, era în primăria din Berlin şi cerea să i se semneze o hârtie pe care să scrie că ”Militarul  Ioan Gheorghe e român şi e în drum spre Bucureşti. Să fie ajutat!”. Purta uniformă germană, ceea ce pentru un drum înapoi în ţară era cumva sinucigaş. La paza Berlinlului erau şi mulţi basarabeni din armată rusă. L-a rugat pe unul să scrie şi pe verso, în alfabet chirilic.

Semnată de un locotenet indiferent din Armata Roşie, hârtia acum roasă de timp, căpăta valoare: ”Fără ea, multă bătaie mai mâncam noi”.  Drumul spre Bucureşti a fost parcurs în mare parte pe jos. La Praga i-a prins poliţia şi i-a băgat la deparazitare, în Ungaria au fost bătuţi de toate forţele de ordine care i-au întâlnit. Ajunşi la Oradea, au luat trenul spre Bucureşti, cu direcţia ”Marele Stat Major”.

Nu aveau acte, identitatea se dădea, ca un credit, pe cuvânt.”Am fost judecat şi parajudecat, până când s-au convins că n-am făcut nimic prin care să dezonorez, vezi-Doamne, Armata Română. Ne-au reprimit şi ne-au trimis la o instrucţie la Zărneşti. Pe urmă, m-au încadrat la vânători de munte.

Am dat examen de sublocotenent. Ne-au trimis la unităţi, de la 1.10.1945 până la 9.08.1946 am fost la Baia Mare”. Restul se ştie: pentru soldaţii trimişi la specializare în Germania, destinul s-a scris cu cerneala roşie a autorităţilor populate de oameni noi.

Mâine, evz.ro vă oferă istoria otrăvită de Securitate a destinului postbelic al lui Ioan Gheorghe. Puteţi afla cum “groparul Canalului” a ajuns “avocatul mahalalei” şi cum nopţile de dragoste se transformau în comunismul românesc, ca într-un coşmar infinit, în ore dedicate încropirii unor note informative. Puteţi descoperi un Robinson Crusoe bătrân, rentier al propriilor amintiri, prizonier al unei lumi care nu mai există decât în inima lui şi în fotografiile obosite de pe pereţii unei case-muzeu pe care nu o vizitează nimeni.