Am ajuns în capitala SUA, Washington, District of Columbia, în anul 2008, ce va rămâne în istorie pentru alegerea primului preşedinte american de culoare la Casa Albă, dar şi pentru depresiunea economică. Am zis bine „depresiune”, pentru că „recesiunea” este doar un fenomen economic natural, ciclic. Sunt pe coasta de est a Statelor Unite, la patru ore de condus de New York şi la vreo opt de cel mai apropiat punct de frontiera cu Canada.

Am ajuns în iulie şi la coborarea din avion m-a izbit un val de aer fierbinte şi umed. M-am simţit ca într-o saună. Aşa a fost până la sfârşitul lui septembrie, când am putut respira din nou.

Mă aflu pentru prima dată pe continentul american şi sunt copleşită de impresii. Îmi bâzâie în minte un întreg arsenal cu care m-am înarmat încă din copilarie. Îmi aduc aminte cum îmi povesteau bunicii despre o perioadă în care speraseră că „o să vină americanii”. Apoi, in adolescenţă, odată cu revoluţia, i-am primit şi pe americani. Mai întâi, prin renumita marcă de băuturi răcoaritoare, apoi prin celebrul lanţ de fast-fooduri şi, desigur, prin noianul de filme care începuseră să inunde ecranele: Jack şi Grasanul, Dallas (de data asta cu toate episoadele care fuseseră oprite de la difuzare înainte de 89).

Calc pe tărâm american, la aproape douazeci de ani de la revoluţia română şi îmi dau seama că nimic din ce am văzut la televizor sau din ce am citit până acum nu m-a pregătit pentru ce voi afla AICI, despre Statele Unite şi despre americani.

Am părăsit, cu nostalgie, bătrâna Europă. M-a încurajat doar gândul că nu veneam la DC decât pentru o perioadă limitată, de câţiva ani, după care mă voi întoarce acasă.

Prea mult necunoscut se aşternea la picioarele mele După cele câteva luni în care i-am dat voie şocului cultural să se manifeste în voie, am pornit la explorat. Între timp, m-am pus la punct şi cu orientarea pe hartă. Spre ruşinea mea, recunosc că înainte să ajung aici nu ştiam prea bine unde se afla statul Washington. Ca să vezi: este tocmai pe coasta celalaltă, la Pacific!

La început, deşi, vorbesc destul de bine limba ţării gazdă, deci puteam să citesc orice afiş şi să-i inţeleg pe cei din jurul meu şi nici nu aterizasem pe altă planeta, totul mi se părea ALTFEL. Românii care trăiau aici de câţiva ani m-au prevenit că va trebui să mă pregătesc într-un mod diferit pentru explorarea unui oraş American, decât o facem cu toţii, în Europa.

Ne-au spus să nu căutăm centrul orasului, pentru că are o cu totul altă semnificaţie decât pe continentul nostru. Ei bine, asta nu ne-a împiedicat, pe soţul meu şi pe mine, odată ajunşi la Cleveland, în statul Ohio, să mergem la nouă seara să ne plimbăm puţin, prin „centrul” oraşului. Nu aveam decât acea seară la dispoziţie pentru oraş şi am vrut să facem câţiva paşi pe jos.

Ce dezamăgire! Centrul era, de fapt, un conglomerat de clădiri înalte, de oţel şi sticlă, de-a lungul unor străzi pustii. Ici colo, se vedea câte o bucată de hârtie rătăcită. Părea un peisaj dintr-un film S.F., despre o mână de supravieţuitori în spaţiul urban, acum dezolant.

Partea spectaculoasă a călătoriei la Cleveland, unde trăieşte o mare comunitate de români, unii dintre ei veniţi acolo încă de prin anii ’50, a fost, de fapt, călătoria cu maşina până acolo. Puncul de plecare şi de întoarcere a fost Washington DC. În cea mai mare parte am mers pe autostradă, ghidaţi de GPS, dar tot am avut ocazia să admiram natura care te copleşea: nesfârşite păduri, care se puteau vedea de-a lungul drumului şi şoimii care se învârteau maiestuoşi deasupra.

Este ciudat că acum vorbesc de GPS ca şi cum ar fi făcut parte din viaţa mea şi înainte. Adevărul este ca nu i-am cunoscut beneficiile decât odată cu prima călătorie cu maşina în SUA! Uneori ne întrebăm cum se descurcau oamenii fără GPS înainte. Sistemul ăsta gigantic de străzi şi de autostrăzi care se întretaie, se încalecă, se unesc şi se despart în mii şi milioane de noduri, ni se părea greu de descifrat la prima vedere.

Ideile preconcepute nu au ce căuta în SUA La revenirea în DC, prietenii veniţi mai demult, ne-au explicat că aşa sunt cele mai multe oraşe americane: centrul găzduieşte, în cea mai mare parte, clădiri de birouri zgârie nori. După ora şase după-amiaza nu prea mai vezi pe nimeni pe străzi. Toţi se duc acasă, în suburbii.

După vreo două luni, am avut plăcerea să ajungem şi în Atlanta, statul Georgia. De data asta am avut câteva zile la dispoziţie şi am locuit la nişte prieteni români, într-o casă superbă, cu coloane, din suburbii.

Ce stiam eu despre Atlanta se reducea la două lucruri: Jocurile Olimpice din 1996 şi oraşul ars până la temelie de nordişti, în războiul de secesiune. De data asta, ne-am dus spre oraş dis-de-dimineată, fără idei preconcepute. Ştiam doar că vrem să vizităm sediul CNN, renumitul post de televiziune, muzeul Coca-Cola şi casa în care a locuit, pentru o perioadă, Margaret Mitchell. Ca să ajungem în sediul CNN, care este găzduit de un hotel faimos, am urcat pe una dintre cele mai înalte scări rulante din lume, prilej cu care mi-am amintit că sufăr de rau de înalţime.

Uneori este bine să nu vrei să vezi ce este in culise, pentru că lumea aceea este mult mai puţin specataculoasă decât ceea ce vedem noi de pe canapea, de acasă. Sigur, cei de la CNN dispun de unele dintre cele mai sofisticate şi mai moderne mijloace tehnice din lume, dar totul pare altfel lipsit de elementul de magie pe care îl are imaginea văzută de dincolo de ecranul de sticlă.

La muzeul Coca Cola şi la apartamentul în care a locuit Margaret Mitchell o perioadă, am început să înţelegem cum funcţionează fantastica maşinărie de promovare şi de vânzare a unui produs. Aici, ţi se desluşesc pragmatismul şi inteligenţa unei naţii. Aici, începi să înţelegi câte puţin din sloganul: “reclama este sufletul comerţului”. Aici pricepi, în sfârşit, cum ştiu americanii să scoată bani şi din piatră seacă.

Cu multă răbdare, muncă şi inteligenţa, au construit o ţară care a devenit cea mai mare putere din lume în secolul douăzeci.

CITIŢI ŞI MÂINE DIN JURNALUL UNEI ROMÂNCE LA WASHINGTON