Patiseria Amzei, tradiție de familie de 40 de ani. Rețeta veche din Dobrogea care a crescut generații

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Dincolo de disputa care a împărțit internetul, Patiseria Amzei are o istorie de patru decenii. În spatele tejghelei se află o familie de machedoni originară din Tulcea, care lucrează în acest loc din 1985 și care, din 1992, pregătește merdenele după o rețetă veche din Dobrogea. De-a lungul anilor, prin fața vitrinei au trecut generații de clienți, iar afacerea a rămas în familie.

Patiseria Amzei, tradiție de familie de 40 de ani

Patiseria Amzei funcționează de patru decenii în București, iar în spatele tejghelei se află aceeași familie care a început să lucreze aici în 1985. Merdenelele au apărut câțiva ani mai târziu, după o rețetă veche din Dobrogea, iar între timp copiii care veneau să cumpere au ajuns adulți și s-au întors cu propriile familii. Afacerea a trecut prin schimbări, pierderi și generații diferite, dar a rămas una de familie.

Povestea începe însă înainte ca Patiseria Amzei să devină afacerea pe care o cunoaște astăzi Bucureștiul.

Stelică Gheorghe avea 19 ani când a plecat din Vasile Alecsandri, sat aflat la numai patru kilometri de Tulcea, și a venit în Capitală. Primul său loc de muncă a fost la o gogoșărie din zona Basarab.

Tot acolo avea să o cunoască pe Zoița.

O întâlnire într-o gogoșărie și o cerere în căsătorie după patru zile

Și Zoița venise din Dobrogea. Plecase din comuna Stejaru la 18 ani și se mutase la București pentru a lucra alături de sora și cumnatul său, care aveau o autoservire și îi propuseseră să fie casieră.

Era în Capitală de aproximativ patru luni când, într-o zi de luni, a ajuns la gogoșăria unde lucra Stelică. Primul lucru care i-a atras atenția a fost că acesta a început să vorbească în machedonește.

„Am rămas blocată când am auzit”, declara ea pentru G4media. „Mi-a intrat, așa, la inimă, dintr-odată. Am făcut cunoștință, ne-a invitat înăuntru, ne-a dat câte o gogoașă, apoi mi-a propus să ne întâlnim.”

S-au revăzut miercuri. Două zile mai târziu, Stelică a mers la părinții Zoiței pentru a o cere de soție. În septembrie 1978, cei doi s-au căsătorit. Stelică a lucrat apoi aproximativ cinci ani la o covrigărie, înainte să ajungă, în 1985, în locul care avea să rămână legat de familia sa pentru următoarele decenii.

1985, anul în care începe povestea Patiseriei Amzei

La început, patiseria aparținea statului. Stelică lucra aici împreună cu tatăl și unchiul său, iar tatăl era cel care se ocupa de administrare. După moartea acestuia, la vârsta de 63 de ani, responsabilitatea a trecut către Stelică. După 1989, familia a preluat patiseria și a devenit proprietara afacerii.

În jurul ei au început treptat să se adune și ceilalți membri ai familiei.

Mihai, fratele lui Stelică, s-a ocupat de aprovizionare. Nicea și Ecaterina au intrat în laborator, acolo unde se pregăteau produsele. Dar produsul care avea să rămână cel mai strâns legat de loc a apărut abia în 1992.

Merdenelele au pornit de la amintirea plăcintelor din Dobrogea

Familia s-a întors atunci cu gândul la gusturile de acasă.

„Cu gândul la plăcintele noastre armenești cu brânză, pe care le făceau mama sau bunicile noastre la cuptor, ne-am gândit să facem și noi aici acea foaie care se întinde”, spune Zoița.

Au răsfoit un rețetar vechi și au găsit rețeta merdenelelor. Au început să o pregătească, iar aceeași rețetă este folosită și astăzi. Primele merdenele au fost făcute de Stelică. Pe măsură ce afacerea creștea, munca începea să fie împărțită între tot mai mulți membri ai familiei. Nicea a venit în laborator în anul 2000, când avea 28 de ani. A rămas de atunci între aluat, cuptoare și mesele de lucru.

„Eu sunt în bucătărie, eu fac coca, eu fac merdenelele”, spune el. „Am terminat liceul în București, dar nu aveam buletinul, nu puteam să mă angajez în comerț. După Revoluție puteai să faci de toate fără buletin. Și așa am devenit angajat.”

Patiseria Amzei. Sursă foto: captură video

Moartea lui Stelică a schimbat rolurile în familie

În 2003, Stelică a murit. În locul lui a rămas fratele său, Mihai. Pentru familie, schimbarea nu a însemnat doar preluarea unei afaceri, ci și a tuturor responsabilităților adunate în jurul ei.

„El a rămas stâlp. Pe umerii lui au căzut toate. Și bune, și rele, și griji”, își amintește Eugenia Gheorghe, soția lui. „El a fost cel care a dirijat toată munca: tu stai acolo, tu faci aia, eu mă ocup de aia.”

Mihai și Eugenia au și ei o poveste începută repede. S-au cunoscut prin intermediul familiei și s-au logodit după numai trei zile.

„E un om sobru până ajungi să-l cunoști. După e foarte deschis și are un suflet extraordinar. Ajută pe toată lumea, familia e viața lui și serviciul la fel”, spune ea. „Mai glumesc cu el și îi zic: Tu și când o să fii în baston și nu o să poți să mergi, tot aici o să vii.”

Iar Mihai continuă să vină. După ora 15.00, când tura lui George se termină, își pune halatul alb și preia locul de la geam, așa cum face de ani întregi.

De la Institutul de Modă la merdenele

Eugenia nu a început cu patiseria. A absolvit Institutul de Modă și a lucrat ca croitor la Casa Venus. După ce a născut primul copil, s-a întors la serviciu după trei luni, cât dura atunci concediul de maternitate. A rămas apoi însărcinată cu o fetiță și a renunțat la slujbă pentru că nu avea cu cine să lase cei doi copii.

În anul 2000, la vârsta de 30 de ani, a intrat în laboratorul patiseriei. La început, merdeneaua era pentru ea ceva ce trebuia învățat de la zero.

„Când am venit să lucrez aici, habar n-aveam să țin merdeneaua în mână”, își amintește ea. „Aveam o colegă care mi-a zis așa: îți arăt o singură dată, pui mâna și faci. Și după trăgeam cu ochiul la ea. Și ea lucra repede, ea fiind patiser de meserie, lucra de mulți ani. Și zic, nu se poate, trebuie să o întrec!”

A învățat, apoi a început să testeze și alte rețete și combinații de arome.

„Cred că e ceva ce vine din familie. În general, machedonii sunt cu aluatul, coca… Nu am venit aici special, gata, vin să muncesc. Atunci când am simțit aluatul în mână am zis că rămân.”

La Patiseria Amzei, ziua începe înainte de răsărit

Pentru o parte din familie, programul începe în jurul orei 05.30-06.00. Atunci ajung Eugenia, Ecaterina, Nicea și Zoița. Au nevoie de timp pentru aluat, pentru frământat și pentru toate pregătirile astfel încât, la ora 07.00, să poată începe să scoată merdenele.

Mai târziu apar Mihai și George. George Gheorghe are acum 43 de ani și este administratorul patiseriei. Pentru el, locul nu a fost niciodată unul străin.

S-a născut în București și își amintește cum venea aici de mic. Îi plăcea să urce la tejghea și să glumească spunând că vrea să cumpere ceva. Pe măsură ce a crescut, a început să ajute la cărat marfă și la umplerea frigiderelor. După 2005, a început să lucreze zilnic la vânzare. Avea un job de muzician, dar a renunțat la el și a intrat definitiv în afacerea familiei.

„Era nevoie. M-am gândit dintotdeauna că o să preiau aici. Nu aveam motive să nu vin.”

Patiseria Amzei. Sursă foto: captură video

Clienții care erau copii s-au întors adulți

Astăzi, Patiseria Amzei are o echipă formată din câteva persoane. Sunt membrii familiei Gheorghe, dar și trei tinere care lucrează în laborator și despre care familia spune că, între timp, au ajuns să fie parte din ea. Dincolo de produse, una dintre puținele constante ale locului sunt oamenii. Unii dintre clienții care vin astăzi au trecut pentru prima dată pe aici când erau copii.

Îl cunosc pe nea Mihai, care continuă să stea după-amiaza la geam, în halatul său alb.

„O doamnă îi spune nea Hălățel pentru că tot timpul el poartă halatul. Mereu a purtat și o să poarte halatul”, spune Eugenia.

În laborator, familia spune că folosește telemea, creme pregătite de ei și nucă pe care tot ei o macină. Aprovizionarea este făcută de două-trei ori pe săptămână, pentru ca ingredientele să fie proaspete.

Povestea începe din nou cu generația următoare

După 40 de ani, scena de la tejghea începe să se repete. Fiul lui George are 12 ani și vine uneori seara la patiserie.

Îi ajută să umple frigiderele sau urcă la tejghea și cere o merdenea. Este aproape aceeași imagine pe care George și-o amintește din propria copilărie.

Afacerea începută în 1985 a trecut astfel de la o generație la alta fără să iasă din familie. ar pentru Zoița, anii se văd cel mai bine în oamenii care se întorc.

„Au crescut generații aici”, spune Zoița. „Vă aduceți aminte că eram mic și veneam și urcam acolo? Cum să nu-mi aduc aminte? Ați crescut sub ochii noștri.”