Sursa foto: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
7 februarie 1992. Într-un orășel olandez de frontieră, 12 șefi de stat și de guvern din Comunitatea Economică Europeană – așa se numea Uniunea de azi - semnau Tratatul de la Maastricht, reprezentând, până atunci, cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea organizației în 1957, la Roma. Au fost și altele în deceniile care au urmat, însă acest document a reprezentat o nouă etapă, esențială, în procesul de integrare europeană, punând bazele Uniunii Europene așa cum o cunosc generațiile actuale.
Tratatul a introdus, printre altele, o cetățenie unică pentru statele membre ale Uniunii, a pus bazele introducerii monedei unice euro și a reiterat necesitatea unei politici externe de securitate comună. A adus, de asemenea, schimbări importante privind modul de desfășurare a activităților instituțiilor Uniunii Europene, precum întărirea puterii Parlamentului European și a votului cu majoritate calificată în Consiliul Uniunii Europene. Unele bune, unele ... mai puțin.
Textul de față nu este despre istoria UE. Scriindu-l, aș fi vrut să arăt – atât cât mă pricep – cum și-a legat organizația mâinile la spate când a fost vorba de apărarea comună – și cum va ajunge, metaforic vorbind, dar nu numai – la mâna celor care fac război ... real. Credeți că trebuie să spun împotriva cui?
Jacques Delors și Giscard D’Estaing, doi francezi vizionari …pe jumătate
La sfârșitul reuniunii de la Maastricht, în conferințele de presă ale participanților, ziariștii au pus la unison o întrebare cheie: Când va beneficia Uniunea de o apărare comună? Tot la unison, șefii de stat și de guvern au răspuns că aceasta se va naște din ,,germinația spontană a politicii economice și monetare’’. Un accesoriu deci, nu o necesitate. Președinte al Comisiei CEE/UE era Jacques Delors, poate cel mai bun din istoria organizației. Exprimarea îi aparține, dar nu cred că aici a avut ,,mână’’ bună.
Trecuseră patru decenii din 1952, când prima schiță a Uniunii avea ca fundament tocmai ,,Comunitatea Europeană pentru Apărare – CED. Atunci, Franța s-a opus. O va face și în mai 2005, când a respins prin referendum Constituția UE, nășită de un francez: Valery Giscard D’Estaing, fost președinte la Elysee.
Drept este că în 1992, la conducere era altă generație de politicieni – față de fondatorii Pieței Comune - care tocmai urmăriseră disoluția URSS-ului – inamicul de decenii - petrecută cu mai puțin de două luni înainte. Ziariștii și analiștii politici aparțineau și ei altei generații ... iar Statele Unite erau încă ,,marele protector’’ al Europei.
Gorbaciov și Fukuyama influențează Bruxelles-ul
Euforia provocată de căderea Uniunii Sovietice, dublată teoretic de celebrul eseu al lui Francis Fukuyama - ,,Sfârșitul istoriei și ultimul om’’, apărut la câteva luni după Maastricht - au îngropat orice teorie despre necesitatea unui pilon de apărare europeană. Crearea unui ,,Inalt reprezentant pentru politică externă și securitate’’ al UE, la mai bine de opt ani după Maastricht, răspundea mai mult unei necesități protocolare – sau ,,de reprezentare’’, după cum îi spune și numele – decât unei exigențe politico-diplomatice cu dimensiune operativă.
Nici acum, după un sfert de secol, nu este mai mult de atât, dacă ținem seama că președintele Comisiei – indiferent cine este el și ce forță politică personală ar avea în spate – aspiră constant să reprezinte Uniunea la nivel internațional. Cei interesați de problemă pot studia relațiile instituțional-personale Kaja Kallas- Ursula von der Leyen sau dintre aceasta din urmă și Josep Borell.
,,Viziunea’’ lui Macron și dreptatea domnului Trump
Amenințările lui Donald Trump de retragere a militarilor americani din Europa – reluate constant de membrii staff-ului său, într-un gen de cronică a unei operațiuni anunțate – alături de criticile privind cheltuielile pentru apărare și modul cum (nu) au acționat în chestiunea iraniană, au oprit brusc leagănul în care Europa dormita de 75 de ani. Chiar Emmanuel Macron – cel care decreta ,,moartea cerebrală’’ a NATO, în 2019 – anunța ,,trezirea strategică a Europei’’. La 14 iulie 2026, desigur. Paradoxul este că după ce a atins apogeul adeziunilor - ,,operațiunea specială’’ a Rusiei în Ucraina a determinat aderarea Suediei și Finlandei, state care au abandonat o istorică tradiție de neutralitate - NATO nu a evitat complet pericolul unei disoluții. Și nu este doar vina lui Trump.
Europenii merg iar la orfelinat …
Luna trecută, la Ankara, europenii din așa-numitul grup E5 – Franța, Germania, Regatul Unit, Italia și Polonia – s-au coordonat pentru a evita o dezangajare a lui Trump față de Ucraina. O victorie reală, dar pe jumătate. Unitatea alianței rămâne în discuție. S-a văzut, tot pe jumătate, în contextul vizitei lui Zelenski la Washington.
De fapt, reconcilierea de la Ankara - dacă poate fi numită așa - a fost doar o pânză de păianjen geopolitică. La scurt timp după aceea, secretarul apărării, Pete Hegseth, a readus în prim-plan vechea paradigmă a izolaționismului tranzacțional american.
Prin restructurarea prezenței militare și predarea conducerii grupului de sprijin pentru Ucraina, Washingtonul a demonstrat că decuplarea strategică nu a fost anulată, ci doar eșalonată, lăsând bătrânul continent suspendat între iluzii diplomatice și o vulnerabilitate structurală iminentă. Așa să fie oare? Vom vedea mai jos, de unde ne vine salvarea.
Erdogan devine frecventabil … pentru unii
Un alt paradox care poartă marca UE/NATO – am plasat intenționat UE la numărător pentru că de la Bruxelles pleacă încurcătura – este legat de rolul Turciei, membru de care Alianța are nevoie acum mai mult decât în trecut. Dar pentru Uniune este o țară nefrecventabilă și deci, indezirabilă din cauza problemelor interne.
În 2018, unii europeni au făcut tot ce era posibil ca summit-ul NATO să nu aibă loc la Ankara, unde era programat. Acum, aceiași europeni îl ascultă cu atenție pe Erdogan, care a renunțat să mai stea în anticamera Bruxelles-ului, când spune că ,,Europa are mai multă nevoie de Turcia decât Turcia de Europa’’.
Concluzii ... ucrainene, de ținut minte
Despre Ucraina se pot spune multe, dar un lucru nemaiîntâlnit în istoria sa, ca parte a vechiului continent, devine tot mai clar: Cu experiența sa de război din ultimii patru ani și jumătate a ajuns să fie, de facto, un adevărat pilon al apărării Europei, chiar acolo unde era nevoie, în est.
Rolul de ancoră militară a continentului, vrem sau nu, se deplasează dinspre Bruxelles spre Kiev conturând o paradigmă complet diferită față de ce am fost obișnuiți să știm și să credem. Călită într-un război convențional – dar cu noi reguli, altă tactică și chiar strategie – Ucraina a dezvoltat expertiză, o capacitate de mobilizare și o reziliență structurală pe care și le-ar dori orice armată europeană. Totul pe front – așa cum este el acum – și nu în birouri sau laboratoare.
Este drept, mașinăria de luptă ucaineană a fost alimentată masiv de logistica și tehnologia occidentală, dar execuția, adaptabilitatea și sacrificiul aparțin Ucrainei, chiar dacă aici adăugăm acuzațiile de corupție și subiectivism ale conducerii de la Kiev, care au scos oamenii în stradă. Dincolo de toate acestea, Kievul se transformă într-un nucleu militar în jurul căruia se profilează securitatea continentală pe flancul de est.
Recomandările noastre
