Părintele Episcop Ignatie al Hușilor a făcut publică o scrisoare cu ocazia sfintelor Sărbători de Paşte prin care transmite credincioşilor că „împărtășirea cu Hristos și trăirea adevărului" reprezintă „unica salvare de la tristețile și nedumeririle lumii de astăzi". Părintele spune în epistolă că societatea este dominată de „totalitarismul progresiștilor care aruncă la coșul de gunoi al istoriei valorile supreme tradiționale”. Părintele susţine că „Sub masca falsă a toleranței și a respectării diversității se instaurează lupta drepturilor de grup în defavoarea drepturilor naturale ale persoanei umane”, ceea ce îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu.

Iată scrisoarea integrală 

„Cinstiți slujitori ai Sfintelor Altare,

 

Iubiți frați și surori împreună-rugători,

 

Hristos a înviat!

 

Este noaptea de Înviere. Lumânările pe care le ținem acum în mâini au transformat întunericul în văpăi de lumină așezate pe chipurile noastre. O noapte plină de lumină. Dacă ne uităm în stânga sau în dreapta noastră, vedem doar fețe luminate și luminoase. Doar ochi scânteind a limpezime, frumusețe și bucurie. Doar mâini care se străduie să aibă grijă de lumină. Adică, dorință de a nu pierde niciodată lumina. Învierea devine pentru noi limpezimea, frumusețea și luminafețelor noastre. Un chip luminos și bucuros este ca o zi de primăvară după o iarnă grea și întunecată.

 

Prin urmare, așa arătăm noi în noaptea sfântă de Înviere: fețe luminate, ochi luminați, mâini luminate, chiar dacă suntem împresurați de desișul nopții. Aceasta este minunea pe care o trăim an de an și care poate deveni bucuria noastră de zi cu zi dacă Îl primim pe Hristos cel Înviat în ființa noastră. Și cum se poate întâmpla acest lucru?

 

Iubiți credincioși, 

 

Aș vrea să vă spun o poveste adevărată. În ziua din duminica Învierii, doi ucenici ai Domnului, Luca și Cleopa, călătoreau înspre un sat,„al cărui nume era Emaus” (Luca 24, 13) și care se afla la câțiva kilometri de Ierusalim. Probabil se întorceau acasă. Nu știm sigur. Ceea ce știm cu certitudine este că,din păcate, erau triști. Purtau în inima lor tragedia răstignirii lui Hristos din Vinerea Mare. Erau convinși că totul s-a terminat odată cu răutatea oamenilor care au crezut că Îl pot omorî pe Dumnezeu. Crucea era pentru ei realitatea care le-a zădărnicit toate speranțele. Părea că Învățătorul lor nu s-a ținut de promisiunea că va învia a treia zi din morți. Suferința Crucii era mult prea puternică, prea apăsătoare, ca să mai creadă în biruința morții prin înviere. De aceea, în drumul lorspre Emaus povesteau despre cele întâmplate în Ierusalim zilele trecute. Privirile lor dansau în pulberea pământului. Frunțile le erau îngândurate. Iar inimile se hrăneau cu pâinea amară a tristeții și a nedumeririi. La un moment dat, în toată dezamăgirea și tristețea lor, se apropie de ei, pe neașteptate, un Străin, Care devine instantaneu companionul lor de drum. Străinul era Hristos, însă aceștia nu Îl recunosc. Aici nu este vorba despre uitare sau ignoranță, ci de faptul că Însuși Hristos, Străinul, făcea ca ei să nu Îl poată identifica, chiar dacă arăta ca înainte. De ce? Pentru că Hristos voia să fie recunoscut în altceva, nu în cuvântul pe care îl împărtășea. Apoi, Străinul intră în vorbă cu ei. Le pune o întrebare, care am spune noi, a picat ca nuca în perete: „ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați unul cu altul în drumul vostru?” (Luca 24, 17). Altfel spus, de ce vă pierdeți vremea discutând asemenea lucruri? Cleopa, puțin mai îndrăzneț, răspunde, cu indignare și uimire, tot printr-o întrebare: Tu ești singurul străin de tot ceea ce s-a întâmplat cumplit în zilele acestea în Ierusalim? Tu ești singurul neinformat de faptul că „Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor” (Luca 24, 19) a fost „osândit la moarte și L-au răstignit arhiereii și mai-marii noștri” (Luca 24, 20)?Ba mai mult decât atât, femeile mironosițe au mers la mormântul, unde a fost îngropat Iisus, și l-au găsit gol. Deci, orice speranță legată de Învățătorul nostru ni se pare spulberată. Străinul, auzind aceste cuvinte, le reproșează celor doi, grăindu-le astfel: „O, nepricepuților și zăbavnicilor cu inima ca să credeți toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa?” (Luca 24, 25-26). Și a început să le tâlcuiască toate textele din Scriptură care se refereau la El, că va suferi, că va fi răstignit și că a treia zi va învia. Ucenicilor le place cum le vorbește acest companion. Timpul a trecut repede și au ajuns spre seară în satul Emaus. Străinul este invitat la cină. Luca și Cleopa au dorit ca Cel care le-a vorbit așa de frumos, încât a reușit să aprindă inimile lor de viață și cunoaștere, să poposească în casa lor și să cineze. Fapt care s-a și întâmplat. Ospitalitatea lor este răsplătită cu ceva la care nici măcar nu se gândeau. Așa este Dumnezeu: dăruiește omului mult mai mult decât se așteaptă și crede că ar merita. Toți sunt așezați la masă. Străinul ia pâinea, o binecuvintează, o frânge și o dă ucenicilor Luca și Cleopa. În acest moment se întâmplă ceva extraordinar: concomitent cu frângerea pâinii, ei Îl recunosc pe Hristos, Care se face nevăzut. Abia acum și-au dat seama că Străinul Care i-a însoțit tot drumul nu a fost altcineva decât Hristos cel răstignit și înviat.

 

Iubiții mei fii sufletești,

 

Ucenicii Luca și Cleopa doar prin frângerea pâinii, prin Sfânta Împărtășanie au primit certitudinea Învierii. Tristețea și nedumerirea lor au fost transformate în „arderea inimii”, care nu este altceva decât lumina și căldura bucuriei. Le-a înviat mai întâi inima și apoi le-a dăruit o minte în stare de a-L recunoaște că este El cel înviat. Au priceput că atunci când Hristos a devenit nevăzut, atunci când a dispărut, au primit harul de a-L vedea și mai bine. Cu alte cuvinte, au fost hărăziți cu o vedere interioară care este capabilă să sesizeze, în chip limpede și lămurit, cele nevăzute. Sfânta Împărtășanie ne dă puterea ca să înviem, cu adevărat, ori de câte ori suntem răpuși de arșița tristeților, de povara singurătății, otrava urii sau de frica nesiguranței.

 

Preaiubiții mei,

 

Lumea modernă și contemporană vrea să ne convingă tot mai mult că doar ceea ce se vede este esențial și vrednic de luat în seamă. Ne comportăm exact ca în acea poveste reală, intitulată sugestiv „Intuiția, învățătorul și Dumnezeu”, pentru care un profesor, Gheorghe Zamfiroiu, a fost pedepsit cu cinci ani de închisoare (1949-1954) în perioada comunistă. Despre ce este vorba? „La ora de intuiție, într-o școală din cartierul bucureștean Balta Albă, venise prin 1949 în inspecție un «tovarăș», care a ținut, cu tot dinadinsul, să le explice copiilor cum e cu «intuiția»: Copii, puteți atinge banca? O vedeți? Ea ESTE? Copiii, în cor: ESTE! La care, inspectorul, în apoteoza lui materialist-dialectică, plusează: Dar pe Dumnezeu îl puteți atinge, îl vedeți? Copiii, mai șovăitori: N-nuu... Deci, conchide decis inspectorul – DUMNEZEU NU ESTE! La care învățătorul se simți dator să intervină: Copii, voi îl vedeți pe tovarășul inspector? Toți copiii: Da... Vine o nouă întrebare: îl puteți atinge? Răspunsul curge de la sine: Da... Și concluzia «intuiției»: Copii, deci tovarășul inspector este? ESTE, au răspuns copiii în cor. Inspectorul era pe deplin satisfăcut, aprobând reluarea teoriei sale (...). Dar, copii, revine învățătorul, puteți vedea și pipăi mintea tovarășului inspector? Copiii răspund, siguri pe ei și pe dialectica întâmplării, Nuu, în fața unui tovarăș care încă nu apucase să-și șteargă de pe față zâmbetul materialist, pipăibil și satisfăcut. Ea este? sfârșește învățătorul. NU ESTE!, răspund copiii, deciși și fericiți că, în acea oră, înțeleseseră cum e cu intuiția”[2].

 

Tâlcul acestei povești este că tot ceea ce nu se vede este mult mai important decât ceea ce se vede. Atât Dumnezeu, cât și mintea sau sufletul omului nu se văd, însă sunt esențiale pentru viața noastră. Atunci când facem abstracție de dimensiunea spirituală a vieții noastre și o exilăm, devenim niște mormane de carne, în stare să ne comportăm ca niște monștri cu semenii noștri. Avem la îndemână două exemple concrete ale experienței istorice, care ne lămuresc cu privire la izgonirea lui Dumnezeu și a dimensiunii spiritualului din societate: nazismul și comunismul. Amândouă „nenorociri ale secolului XX” l-au transformat pe om într-o fiară pentru omul de lângă el: în comunism „cine voia fie înger, ajungea fiară”, iar în nazism „cine își propunea să ajungă un animal de pradă, reușea asta prea bine”[3].

 

Astăzi trăim vremurile unui alt fel de totalitarism, mai subtil decât celălalte, dar cu o forță similară de impunere: este totalitarismul progresiștilor care aruncă la coșul de gunoi al istoriei valorile supreme tradiționale: credință, familie și cultură conectată la trecut și actualizată fidel cu ceea ce conferă demnitate, stabilitate, nu relativism moral și fluiditate biologică. Sub masca falsă a toleranței și a respectării diversității se instaurează lupta drepturilor de grup în defavoarea drepturilor naturale ale persoanei umane. Prin urmare, totalitarismul actual este mai cumplit și mai groaznic pe termen lung decât totalitarismele secolului al XX-lea, pentru că îl subjugă pe om pieței nesăbuite a dorințelor trupului, încarcerându-l în material, fără să aibă perspectiva credinței ca vedere și „încredințare a lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Este o încercare de reconfigurare a unei noi umanități înstrăinate de Dumnezeu. Uneori nici nu ne dăm seama cum ne distruge „grațios” și „tolerant”. Este ca șarpele care își calculează cu precizie mușcătura fatală. De aceea, chipul lumii de astăzi este marcat de mediocritate ca uzurpare a meritocrației, de prostie ca „ticăloșie inteligentă”, de calomnie ca „invenție credibilă”, de intoleranță ca „patologie a diversității”, de plăcerile păcătoase ca „însușiri nobile ale omului deplin și viu deplin”[4], de minciună ca narcisisim distructiv al destinelor celorlalți, de bădărănie ca „sinceritate” păcătoasă și fudulă și de discreditare a credinței ca bucurie și autenticitate a interiorității omului.

 

Având în minte toate acestea, putem afirma cu certitudine că experiența de la Emaus, adică împărtășirea cu Hristos și trăirea adevărului că cele nevăzute sunt infinit mai esențiale decât cele materiale sau că cele din urmă (cele vizibile) își capătă adevărata valoare doar luminate de cele nevăzute, este unica salvare de la tristețile și nedumeririle lumii de astăzi. Doar Emausul Liturghiei poate schimba inimile noastre în lumină, bucurie și liniște de la Dumnezeu, pentru că este singura „fereastră prin care putem să vedem cerul”[5]. Și, Doamne, câtă nevoie avem de cer pentru a scăpa de iadul păcatelor!

 

Fie-vă sărbătorile luminoase, pașnice și pline de adevărul salutului pascal: Hristos a înviat!

 

Al vostru părinte și prieten de tot binele voitor și fierbinte rugător, † Părintele Episcop Ignatie al Hușilor”