Dacă Crăciunul e sărbătoarea familiei şi a copiilor, de Año Nuevo e musai să ieşi în stradă şi să faci cât mai multă gălăgie. Nu cumva să te prindă dormind, “pentru că vei îmbătrâni repede”.
De cu ziuă, pe la intersecţii oamenii aşează păpuşi de cârpe, manechine la scară 1:1. Oraşul se îmbracă în galben, culoarea norocului. Miezul nopţii e luminat de sute de artificii îngemănate, în fum sidefiu şi zgomot de pocnitori şi voci vesele, cu focurile de la răspântii, în care se consumă papuşile din cârpe – în semn că tot ce e vechi se şterge pentru a face loc noului, credinţă precolumbiană pe care o regăsim şi mult la nord, la mayaşi.
Aşa se primeşte viitorul aici, făcându-i loc. Întregul oraş se îmbrăţişează în luminile fiestei. Literalmente. Îmbrăţişezi şi eşti îmbrăţişat, şi ne urăm an nou fericit, de-a valma, cunoscuţi şi necunoscuţi. “Aşa e obiceiul aici”. Din nou descopăr legea atractiei şi respingerii ca unic reper. Nu e nici o diferenţă între a îmbrăţişa un străin şi un prieten vechi. Ceea ce simţi e doar îmbrăţişarea, interacţiunea. Atracţie sau respingere. În Perú am învăţat să îmbrăţişez.
Râul din jungla necartografiată
Prima zi a anului nou vine cu averse torentiale. Dacă plouă pe 1, o să tot plouă 15 zile, aud. Aveam să descopăr, la riglă, că asa e. Între timp aflu că vaporul pe care îl aşteptam ca să plec spre Ecuador, şi care decisese că întârzie 7 zile, pleacă în sfârşit pe 5 ianuarie din portul Productores. Din precauţie, îl vizitez pe Andy (vaporul) şi vorbesc cu señor Tulipan (patronul) aproape zilnic. Plănuiesc să fac drumul până la jumătate cu două bărci rapide, şi acolo să îl aştept pe Andy, aşa că trebuie să-mi sincronizez programul cu al lui. Oricum, avea să întârzie 3 zile peste cele 7.
Cel mai bine e să tot întrebi, pentru că realitatea se schimbă, cei de aici ştiu asta mai bine şi nu se încurcă cu programe prestabilite pe care să le urmeze cu stricteţe. Ruta de ieşire din Perú pe Rio Napo, afluent al Amazonului, nu e prea populară printre turişti. O dată, pentru că e lungă şi dificilă, mai simplă fiind varianta cu avionul, sau pe râu spre sud, 3 zile până la Yurimaguas, de unde încep şoselele. Cu vaporul, de la Iquitos până la Pantoja, punctul de frontieră cu Ecuador, faci între 7 şi 10 zile. Încerc să caut alternative, şi ajung la oficiul de turism din Iquitos.
Obţin câteva informaţii utile, deşi parţial inexacte - oricum un pas înainte. Există o barcă rapidă până la Mazán, 45 de minute, apoi o altă rapidă de la Mazán la Santa Clotilde, 4-5 ore, unde tot ce e rapid dispare, şi trebuie să îl aştept pe Andy. De aici, 3 zile până la Pantoja. E ceva, faţă de 10. Prefer să petrec zilele de aşteptare în satele din selva riverană. Zona din nordul Perú-ului, pe Rio Napo în sus, spre Ecuador, aud că nu e încă în întregime cartografiată, iar micile comunităţi de acolo încă ignoră spaniola, vorbind quechua sau altul din cele peste 150 de dialecte native.
Piaţa Belén
“Sale hoy sin falta” scrie cu majuscule Andy luni, 5 ianuarie. Mă decid să plec şi eu spre Mazán, în plină sărbătoare a oraşului, 145 de ani de la fondare. Portul Productores e aproape, lângă Belén (nume des întâlnit în America de Sud, adaptare de la Betlehem), oraşul plutitor. Îi zice aşa pentru că pluteşte, stranie Veneţie australă. Casele din lemn sunt construite pe plute din buşteni mari, legaţi între ei. E greu să ţii evidenţa populaţiei aici, anual dispar copii, căzând în ape pe când se joacă pe lângă casă, sau la fereastră. Nimeni nu îi mai găseşte.
În oraşul plutitor ai acces dinspre piaţa Belén, labirint pitoresc şi percutant pentru simţuri. Găini, peşti, broaşte testoase, aligatori, cărnuri încă vii sau moarte, haine, fructe, legume, până ajungi să crezi că poţi găsi orice aici, dacă vrei să cauţi. Legal sau ilegal.
În culoarul vracilor, oază de parfumuri pentru nasul scandalizat de miesmele amestecate de cărnuri aburinde, legume si fructe de dincolo, găseşti remedii naturiste, podoabe indigene, palo santo, seminţe, rădăcini, poţiuni, esenţe, marijuane, tigări groase din tutun pur, ţigări şi mai groase şi lungi şi halucinogene învelite în frunză de bananier, pietricele colorate, prafuri, pălării, mănunchiuri de frunze şi flori, ceaiuri.
Tot ce găseşti aici are o componentă sacră, de la sangre de grado la marijuana (de 10 soli cumperi suficient pentru 10-15 ţigări fără amestec; de altfel în toată călătoria nu am văzut fumându-se decât iarba pură, nemixată cu tutun). Ghidurile turistice spun să ocoleşti locurile ca piaţa Belén şi oraşul plutitor. Dar eu am aflat deja altceva de la Juan Carlos şi Lobo. Experienţa e personală. Fé. Coerent cu ceea ce deja ştiam despre bunul simt. Citiţi şi:
1. O româncă prin jungla amazoniană
2. Rio de Janeiro, nimic periculos
3. Brazilienii, când nu au ce face, cântă
4. Tatuaje în Golful Tuturor Sfinţilor 5. Favelele din Fortaleza
6. Belém, oraşul de pe axa cauciucului
7. 250 de oameni pe Lebăda Albă
8. Let's rock and roll, Jesus, baby
9. Şlagărele româneşti ajung în Amazonia
10. Clandestini la frontiera fatală
11. Peruanii, mai nepunctuali decât românii
Descoperiţi şi mâine, pe www.evz.ro,
povestea fascinantă a Lianei Oprea.
Recomandările noastre
