În 1968, Paştele a căzut în partea a doua a lunii aprilie, într-o primăvară caldă care copleşise cu flori Bucureştiul, mai toate cartierele de periferie mirosind a liliac. Încă de copil, la Slujba de Înviere mergeam la „Sfântul Ilie-Gorgani”, biserica din apropierea Arhivelor Statului şi a Primăriei Capitalei, ridicată la începutul secolului al XIX-lea, sub domnia penultimului principe fanariot Ioan Gheorghe Vodă Caragea, lângă Dâmboviţa, pe o colină, astfel încât, după ce credincioşii luau lumină, dâmbul acela strălucea de făclii aprinse. Îmi plăcea nespus de mult priveliştea aceea, deopotrivă cu pericopa evanghelică citită atunci, ce se sfârşea prin cuvintele Până în ziua de astăzi, rostită apăsat şi tare de preot, expresie care mă făcea să simt, fascinat, actualitatea Învierii.

În anul acela însă m-am dus de Înviere pe Dealul Patriarhiei, urcându-l cu un sfert de oră sau cu zece minute înainte de miezul nopţii. Era o mare, impresionantă, dar cuviincioasă aglomeraţie de oameni cu lumânări neaprinse în mâini, între care am recunoscut câteva persoane care apăreau pe ecranele de cinematograf sau la unica televiziune existentă pe atunci. Nu am răzbit mai departe de latura dinspre nord a Catedralei, nici nu am putut să văd chipul Patriarhului Justinian, care avea protia slujbei. Îi auzeam numai glasul rostind „Hristos a înviat!” şi vocile credincioşilor umplând văzduhul oraşului cu răspunsul „Adevărat a înviat!”. Aceştia, cu lumânările aprinse, se zăreau înşirându-se până dincolo de Piaţa Unirii. Zece ani mai târziu, pe 14 octombrie 1978, imaginea aceasta mi-a fost termen de comparaţie pentru noianul de închinători revărsat pe străzile din centrul Iaşiului şi din jurul Mitropoliei, de Sfânta Parascheva.

Te-ar putea interesa și: