Marţi, 19 iulie 2016, seara, France 24 – CNN-ul franţuzesc – a consacrat prima ştire din jurnal situaţiei din Turcia, mai precis, continuării în forţă a campaniei de lichidare a oricărei opoziţii de către Recep Erdogan în avalul Loviturii de stat militare. Semnificativ pentru importanţa acordată de post situaţiei din Turcia rămîn două fapte:

1) Ştirea despre Turcia a fost plasată înaintea tuturor ştirilor interne şi internaţionale, chiar înaintea celei despre mersul anchetei în cazul Nisa.

2) Postul nu s-a limitat la o simplă informaţie.

A fost convocată să relateze în direct de la faţa locului corespondenta France 24 la Istanbul şi, imediat, s-a difuzat un interviu amplu cu fostul ambasador UE la Ankara.

Mai mult decît interesant, pe  parcursul interviului, una dintre întrebările puse din studio a vizat ipoteza înscenării de către Erdogan a acestei Lovituri de stat pentru a găsi pretextul unei sporiri fără precedent a Puterilor sale. Evident, interlocutorul, diplomat şi, deci, meşter în a vorbi fără să spună nimic, a evitat răspunsul, dezvăluind că Teoria Complotului face parte din Cultura turcă, drept pentru care în licee se fac chiar ore de Teoria  Complotului. Asta e mai puţin important însă decît faptul că ziariştii de la CNN-ul franţuzesc n-au considerat ipoteza drept paranoică. Dimpotrivă, au lansat-o în eter, chiar dacă sub forma unei întrebări.

Atenţia acordată de France 24 evenimentelor din Turcia nu e o noutate în ceea ce s-ar numi poziţia presei occidentale faţă de derapajele  de la democraţie înregistrate în ţări considerate aliate de către Puterea politică.

Nu de puţine ori, în timp ce Puterea politică, marcată de realpolitik,  tace prudentă sau se mulţumeşte să mormăiască nişte clişee fără culoare, faţă de derapajele aliatului, presa, dînd curs opiniei publice, atacă virulent situaţia din ţara respectivă.

Cazul Turciei lui Recep Erdogan din aceste zile e unul tipic pentru această regulă de viaţă.

Oricît  de antipatic le-ar fi Erdogan, liderii occidentali, adepţi ai mecanismelor democratice, nu pot trece cu vederea faptul că în Turcia un preşedinte ales prin scrutin liber şi corect a fost cît pe-aici să fie nu demis, ci asasinat, de militari.

În cazul suspendării lui Traian Băsescu, liderii occidentali au sărit ca arşi.

Pe de o parte, pentru că în locul lui Traian Băsescu se vedeau pe ei.

Pe de alta, pentru că suspendarea a fost rezultatul unor grave încălcări ale mecanismelor democratice.

Prin raportare la ce i s-a întîmplat lui Traian Băsescu, ce era să i se întîmple lui Erdogan viza proporţiile unei mişcări criminale.

În plin secol XXI, într-o lume în care, sub presiunea politico-militară a Americii, mecanismul alegerilor libere şi corecte devine global, nu departe de inima continentului european, împotriva ordinii constituţionale, Armata scoate tancurile pe străzi şi avioanele în văzduh, trage în populaţia civilă şi purcede la vînarea preşedintelui şi a premierului.

În chip automat liderii politici occidentali şi cei americani pun în balanţă ceea ce au făcut militarii şi ceea ce face Erdogan.

Şi oricît de spectaculoase ar fi abuzurile – arestări de-a valma, licenţieri, interziceri de posturi tv şi de ziare – lui Erdogan, prin raportare la Lovitura de stat militară, ele par un soi de controverse  dintr-un studio tv faţă de o încăierare cu cuţitele pe maidan.

E limpede pentru toată lumea că faţă de campania declanşată de Recep Erdogan liderii occidentali dau dovadă de un realpolitik student.

Secretarul de stat John Kerry şi Înaltul reprezentant pentru politica externă al UE, Federico Mogherini, printre puţinii lideri occidentali care au luat atitudine faţă de situaţia din Turcia, s-au mulţumit cu binecunoscuta retorică diplomatică folosită de politicieni cînd vor să nu se spună că ei n-au zis ceva. Din acest punct de vedere, e interesant  că liderii occidentali, dar şi cei americani, nu pun piciorul în prag, cerînd public încetarea arestărilor şi a licenţierilor. Ei se mulţumesc „să reamintească” nevoia respectării rule of law, să atragă atenţia lui Erdogan să respecte statul de drept, să-şi exprime speranţa că…

E unul dintre mijloacele folosite de politicieni cînd nu vor să ajungă la un punct de la care nu mai e întoarcere.

Dacă ar cere public lui Erdogan o serie de fapte concrete or s-ar situa ei înşişi pe un drum fără întoarcere, riscă  pînă la urmă ca  preşedintele turc să le dea cu tifla.

Și atunci trebuie să treacă la sancțiuni, care sancțiuni pot aduce din partea lui Erdogan gesturi periculoase pentru Occidentul și așa nițel șubred în ultimul timp.

Un al truc al liderilor occidentali  îl reprezintă fermitatea faţă de ceea ce am putea numi ipoteza drobului de sare.

Recep Erdogan a anunţat că nu va refuza introducerea pedepsei cu moartea dacă Parlamentul votează aşa ceva.

Toţi liderii occidentali s-au năpustit asupra acestei declaraţii.

Să nu cumva să introducă pedeapsa cu moartea!

Dacă o introduce, noi ne supărăm rău, rău de tot!

Marea problemă în Turcia de azi e stoparea procesului de lichidare a Opoziţiei.

Acesta e procesul real, în plină desfăşurare, şi care poate duce la afirmarea unui dictator care va da mari bătăi de cap NATO şi UE.

În ce priveşte pedeapsa cu moartea, tare mă tem că e o şmecherie a lui Erdogan.

Ameninţă Occidentul cu un fapt de o rară gravitate, dar pe care nu-l va îndeplini.

Cîtă vreme Occidentul i-a dat drept linie roşie reintroducerea pedepsei cu moartea, pînă la linia asta roşie, el îşi îndeplineşte Planul de cucerire deplină a Puterii.

Chiar dacă ar da înapoi, eliberîndu-i pe cei arestaţi, lucrurile nu vor mai fi niciodată ca înainte.

Ofiţerii scoşi din Armată vor fi înlocuiţi cu ofiţeri loiali lui.

La fel se va întîmpla şi-n Justiţie, în Presă, în Poliţie, în învăţămînt.

Liderii occidentali o scaldă faţă de Recep Erdogan nu numai pentru că Lovitura de stat e un fapt atît de grav încît e greu să nu închizi ochii la ceea ce face Recep Erdogan, dar şi pentru că preşedintele Turc îi are pe toţi la mînă:

1) Pe americani, prin locul colosal ocupat de Turcia într-o zonă a lumii care rămîne pentru americani un butoi cu pulbere nucleară.

Prin situaţia sa geografică, prin influenţa asupra fostelor republici sovietice din sud, prin religia islamică, prin călărirea (ca şi Rusia) a două continente, Turcia e o ţară cheie în sistemul de apărare nord-atlantică.

2) Pe europeni, prin  amenințarea  reprezentată de cele 3 milioane  de refugiaţi de pe teritoriul său şi prin rolul jucat în Războiul cu ISIS.

Asistăm, aşadar, în aceste zile, la o prăpastie între partea presei şi poziţia politicienilor occidentali faţă de situaţia din Turcia. Sunt două posibilităţi:

1) Ca liderii occidentali să continue să închidă ochii, la continuarea abuzurilor, neglijînd  poziţia presei.

2) Ca liderii occidentali să ia atitudine, aliindu-se presei. Istoria de pînă acum a acestor situaţii ne arată că totul depinde de:

1) Escaladarea abuzurilor de către Recep Erdogan.

2) Apariţia unui Maidan Kievean în Piaţa Turksim.

3) Punerea în mişcare a turcilor  din străinătate.

Nici una din aceste realităţi nu s-a ivit.

Prin urmare vom continua să asistăm la comedia jucată de lideri occidentali:

Noi ne face că  strigăm la Recep Erdogan.