Nu doar sondajele, dar spiritul cetății (cel puțin în măsura în care îl simt eu) indică o scădere a încrederii pe care oamenii o au în Biserică. Însă și sondajele trebuie privite. La începutul anilor 90, într-unul din primele sondaje foarte profesioniste făcute în România, îmi amintesc bine care era cota de încredere pozitivă (adică cei care spuneau că au încredere mare și foarte mare) în Biserică: 88%. Acum, a ajuns la 60%. Sociologii îmi arată și faptul că pierderea aceasta de încredere s-a accentuat masiv în ultimii ani. Mai ales în ultimul. Din cele 20% pierdute în ultimii 20 de ani, jumătate au fost pierdute în ultimii 5. Prin urmare, trendul nu doar că e descendent, dar e și accelerat. Dacă cineva pe la Palatul Patriarhal e fericit cînd vede că Biserica e tot printre primele instituții în încrederea națiunii, greșește. Viitorul nu arată bine deloc. Consecința acestui declin este faptul că Biserica pierde din ce în ce mai multe bătălii importante în societate. Și dacă le-ar pierde numai ea, încă n-ar fi atît de grav, dar eu cred că scăderea încrederii oamenilor în Biserică este, mai degrabă, un lucru nefast pentru societate. Mi-e teamă să nu ajungem ca peste alți 25 de ani românii să aibă mai degrabă încredere în politicieni decît au în preoți. Astăzi, aș vrea să discut aici doar o consecință a acestui fenomen: predarea religiei în școli.
Faptul că din ce în ce mai mulți părinți privesc cu mefiență orele de religie în școală ar trebui să fie un semnal de alarmă depotrivă pentru școală și pentru Biserică. Schimbarea practicii Curții Constituționale în privința administrării orei de religie în școală (mă refer la trecerea de la regula ”cine nu dorește să facă religie spune” la regula ”cine dorește să facă religie spune”) este și ea o mărturie a unor trenduri de schimbări profunde în societate. Dacă Biserica alege să nu le vadă, vom pierde cu toții! Cred că acțiunea Bisericii în această privință trebuie să fie urgentă, altfel se va condamna singură la un rol tot mai marginal în cetate. Și, mai important, asta nu va însemna că Dumnezeu va fi din ce în ce mai puțin prezent în viețile oamenilor. Fenomenul ”nu-mi place Biserica, dar sînt credincios, mă rog în legea mea, îl recunosc pe Dumnezeu, dar nu recunosc preotul” este și el tot mai răspîndit.
Cea mai mare problemă a orei de religie pare a nu fi conținutul ei, ci predarea ei. Există profesori de religie pur și simplu idioți care le spun copiilor că dacă nu-i ascultă pe părinți și pe profesori vor muri pentru că așa pedepsește Dumnezeu păcatul. Cineva mi-a povestit situația petrecută la o școală din București, unde un neastîmpărat din clasă s-a suit într-un copac și a căzut, rupîndu-și mîna. Comentînd incidentul la ora de religie, profesorul le-a spus colegilor de clasă ai copilului rănit că Dumnezeu l-a pedepsit astfel pentru că s-a urcat în copac și oricine se va mai urca în copaci va păți la fel – Dumnezeu îi va rupe mîna sau piciorul. Sînt unul dintre cei mai aprigi susținători ai predării religiei în școli, dar dacă copilul meu ar fi într-o asemenea clasă, cu un asemenea profesor de religie, l-aș retrage imediat și aș prefera să-i fac eu, acasă, educația religioasă. Este, însă, la fel de adevărat că există și exemple luminoase. Există profesori de religie exemplari, care înțeleg că mesajul esențial este acela al iubirii nesfîrșite pe care Dumnezeu o are pentru toți oamenii. Există și profesori care încearcă să-i facă pe copii să înțeleagă etica născută din credința religioasă. Există și profesori care îi învață pe copii cultura imensă născută din tradiția creștină. Sigur, pentru că sînt strigătoare la cer, exemplele cu idioți fac prima pagina și declanșează scandalul – niciodată nu se va populariza exemplul unui profesor de religie care aduce pur și simplu lumină în sufletele copiilor, chiar dacă ei există.
Dacă Biserica este principalul vinovat pentru reculul de încredere cu care se confruntă, nu e mai puțin adevărat că și cei care se grăbesc să ia la palme clericii sînt, adesea, într-o confuzie nefericită. Există, de pildă, ideea că e mai bine să predai la școală istoria religiilor decît religia. Prima reacție a cuiva care a mai citit cîte ceva este stupefacția: istoria religiilor este ceva atît de diferit de religie pe cît diferă, să spunem, înotul de privitul la televizor al campionatelor mondiale de natație. Eu știu că există oameni (unii dintre ei oameni politici importanți) care își imaginează că istoria religiilor este un fel de poveste a tuturor religiilor lumii și că e democratic să i le povestești pe toate copilului de clasa a V-a sau de-a VIII-a, iar el să aleagă ce religie vrea. Dacă vrea. O asemenea concepție este atît de defectă în raport cu religia și cu vîrsta copilului și dovedește o asemenea imensă incultură încît face mai degrabă de rușine pe cei care o susțin. Mai există și ideea că ora de religie trebuie înlocuită cu o oră de etică. Am fost și sînt un susținător al introducerii unei ore de etică pe săptămînă în întreg ciclul de învățămînt gimnazial și liceal. Cînd eram deputat am reușit chiar să obțin promisiunea ministrului Funeriu și a secretarului de stat Oana Badea că etica va apărea în programa școlară ca oră obligatorie. Mi se pare esențial pentru un om să aibă deprinderea de a gîndi în termeni de bine și rău – că dăm înțelesuri nuanțat diferite celor două mari categorii etice pe parcursul vieții, este o altă discuție. Dar că orice acțiune omenească (proprie sau a celorlalți) se cere a fi evaluată, subiectiv firește, în termeni de bine și rău este esențial pentru orice om – altfel, nu mai e om. Însă, etică nu e același lucru cu religia, chiar dacă religia emană etică. Religia este o experiență omenească majoră și elevii trebuie să o cunoască ca atare. Nu poți să spui că suspenzi cunoașterea religiei pentru că e mai bine să știi etică decît dacă nu ai habar nici ce e religia, nici ce e etica.
De fapt, ceea ce reproșez direct activiștilor anti-religie în școală este că, furioși fiind pe Patriarh sau pe preoți din diferite motive, uită ce este, de fapt, religia. Dacă au știut vreodată. Ei urăsc ceva ce nu cunosc. Arghirofilia cîte unui episcop sau stupiditatea vreunui călugăr ne pot enerva, lungimea slujbelor și gestica vădit evlavioasă ne poate irita. Dar nimic din toate aceste impresii nu înseamnă, de fapt, cunoașterea Bisericii și, cu atît mai puțin, cunoașterea religiei.
Eu cred ca predarea religiei în școală e un lucru bun. Nu religia este sursa răului în educația noastră! Să ne gîndim la ce au copiii, de fapt, de învățat la ora de religie și să vedem dacă e rău sau bine. E rău să învețe că există deasupra noastră o putere cu mult mai mare și că nu sîntem de capul nostru pe lume? E rău să învețe că lumea și viața, supremul dar, sînt, în cele din urmă, misterioase? E rău să învețe că miracolul este posibil? Că lumea a fost creată dintr-o nesfîrșită iubire care se revarsă asupra oricui, inclusiv asupra lui, a copilului? Că Dumnezeu a venit pe pămînt și oamenii l-au răstignit pentru că oamenii greșesc adesea, dar că El, totuși, ne iubește? Ce e rău să-l înveți pe copil că e o demnitate și o onoare să fii creația lui Dumnezeu și că toți ceilalți oameni din lume, indiferent cine și cum sînt, împart aceeași demnitate și onare cu el? Și că această demnitate se împlinește într-un set de datorii pe care le ai fațî de ceilalți, iar cea dintîi datorie este să-i iubesti. Poți sau nu, asta e altceva. E rău să-i înveți pe copii că e bine să ierte? E rău să-i înveți că vine o zi in care chiar și cei care scapa de judecata lumii vor da seama de faptele lor? Că nimic nu rămîne fără consecințe? Ce e rău în decalogul Vechiului Testament? Ce e rău, de fapt, în religie?
Oricît v-ar enerva Catedrala și costul ei, Patriarhul și apucăturile sale, corupția politică a preoților sau cretinismul cîte unui profesor de religie, nu alungați religia din școli! N-are legătură una cu alta.
Recomandările noastre
