Răspundea cu mândrie ori de câte ori cineva îl întreba cu ce se ocupă : - Sunt gestionar la camera de corpuri delicte. - Adică ce-i asta?

Obiectele din camera corpurilor delicte erau pentru el ca niște bucăți de sticlă prin care putea citi totul. Ochii lui văzuseră multe, avea amintiri frumoase cu fiecare cutie inscripționată cu un număr de dosar.

În cămăruța lui ermetic închisă cu uși metalice, țesea întâmplări pe marginea fiecărui lucru. Nu vorbea cu nimeni. Nici n-avea cu cine. Tăcea atât de mult încât auzea glasul cutiilor de carton ce ascundeau taine nepătrunse de nimeni. Nu pricepea în ruptul capului de ce era nevoie de expertize sofisticate, când talentul lui se irosea în încăperea aia cu miros de mucegai, dar cu multe povești. Deseori, seara, la un pahar de vin își încânta prietenii cu descoperirile lui, iar importanța serviciului său era necontestată de cei care se minunau ascultându-l: - Treizeci de lovituri băgase nenorocitul în biata femeie. Aproape că tocise lama cuțitului. - Și cum l-au prins? - Cum să-l prindă? Au găsit arma crimei la el în mașină. - Ce dobitoc. - Dacă n-ar fi proști pe lume, am avea numai criminali în așteptare. Ăsta e norocul nostru. - Hai, arată-ne cuțitul ăla! - Ia uitați ce am eu aici!  Și gestionarul a scos cu o importanță exagerată arma crimei, sustrasă din camera de corpuri delicte.  - Cuțitul ăsta îți vorbește dacă știi să îl asculți cum trebuie. Obiectele sunt pline de viață și ce martor mai bun îți poți dori?  Cei câțiva amici care îl priveau plini de admirație, atingeau cu teamă punga în care se afla cuțitul ce purta, încă, urmele sângerii ale unei vieți curmate cu brutalitate. 

- Extraordinar, domnule, nu știu cum reziști acolo. - Am vocație, asta e toată treaba. Nu poți să faci munca asta decât la pasiune. - Ce te lauzi atât? Ești un amărât de paznic. - Ești un tâmpit. Crezi că e simplu? Toate probele trec prin mâinile mele, înțelegi? - Înțeleg că ești la fel de infractor ca ăia din cutiile tale prăfuite. - Ce tot vorbești? - Păi ai voie să scoți obiecte din gestiune?

Cam așa se încheiau serile în care gestionarul nostru găsea câte un cârcotaș care nu era impresionat de isprăvile lui. Dar nu-i păsa. În definitiv, nu trebuie să impresioneze pe oricine.

Într-o dimineață a primit un telefon. - Te așteaptă comandantul la ora 9. Să nu întârzii.

Ce să fie? Își făcea griji. Nu-i mai vorbise de doi ani, iar comandantul nu te cheamă pentru fleacuri. A închis cutia în care tocmai scormonea, privind, cu ochii lui mici, rafturile în care erau frumos rânduite destine umane distruse.

Câteva scaune șchioape, un birou ros de vreme și de coate, o scrumieră ciobită cu multe țigări strivite, o cană de cafea inscripționată cu un mesaj ce nu putea fi deslușit, cam ăsta era universul lui mic și întunecat.

E aproape ora 9. Și-a turnat spirt pe mâini cât să dezinfecteze un batalion și a închis cu zgomot ușile metalice. - Să trăiți! - Stai jos. De câți ani lucrezi tu la camera de corpuri delicte? - De aproape 15 ani. - Deci o să fiu direct – desființăm camera de corpuri delicte și o comasăm cu alta. - Perfect! N-o să mai stau în miros de mucegai. - N-ai înțeles. N-o să mai stai nicăieri. Postul tău dispare. - Cum adică? Și eu ce fac? Mai am doi ani până la pensie. - Asta-i viața, astea-s ordinele. Ai trei luni la dispoziție să-ți găsești altceva. O să văd cum pot să te ajut și eu, dat nu-ți promit nimic. - Domnule comandant m-ați distrus. Sunt mort fără serviciu. Cine mă mai angajează la vârsta mea ? Vă implor, nu mă lăsați pe drumuri. Telefonul comandantului suna cu furie :  - Scuză-mă, trebuie să răspund. 

Bietul gestionar a părăsit biroul cu tristețea cu care petreci la groapă pe cineva drag. Munca lui, anii de trudă, orele pierdute, sănătatea șubrezită, alergia care nu-i da pace, astmul cu care se pricopsise, toate astea pentru ce? Fusese aruncat ca un măr stricat de care te descotorosești cu scârbă atunci când se arată viermele. Nici nu știa dacă ce simțea era furie sau durere. A intrat în primul birou care i-a ieșit în cale. 

- Ionuț e pe aici?  - E la o audiere la camera 205.  - Știți ce-am pățit?  Nimeni nu-i da atenție. Toți stăteau cu nasul în hârtii vrând să pară ocupați și absenți.  - Mă dau ăștia afară, desființează camera de corpuri delicte.  - Trebuia închisă demult, i-a răspuns o voce acră din spatele unui monitor.  - De ce,mă Mirela?  - Uite de aia. Înotăm în dosare, nu mai avem loc în birouri și tu te lăfăiai în ditamai spațiul. 

Părea că toată lumea conspiră împotriva lui. Și grasa asta de Mirela , care nu-și putea mișca șuncile de dosare, auzi la ea. Ce-o să se aleagă de toate cutiile lui? Vor fi înghesuite prin fișete, sugrumate și lovite de cărți și obiecte personale . Eh, lucrurile nu puteau rămâne așa. Or să vadă ei.

A intrat în camera atât de dragă sufl etului mișcându-se mai repede ca un gândac de bucătărie. Ochii lui vedeau dincolo de cartonul prăfuit, dincolo de plasticul rece și hârtia îngălbenită.

Plângea. Ce-o să le mai povestească el prietenilor? Viața lui în această cameră pătrunsă de mucegai concentrase pentru el fericirea a o mie de vieți. Când ies la pensie scot o carte, își spunea adesea. Acum își înghițea toate amintirile frumoase cu lacrimile amare pe care le vărsa. Cum să-i spună familiei că a rămas șomer? Mâinile lui nu știau să facă altceva, mintea lui refuza să găsească soluții. Și navea niciun ban pus deoparte. O sonerie ascuțită i-a rupt firul gândurilor chinuitoare. Ionuț, cel pe care îl căutase mai devreme, avea nevoie de ceva. - Îmi trebuie și mie dosarul ăsta. Judecătorii ne obligă să-i dăm armele. Cică sunt cu diamante și rubine. Cât de imbecil să fi i să-ți iei o pușcă cu rubine? - Nu-mi trebuie număr de dosar. Știu unde sunt. - Ce m-aș face eu fără tine? - O să vezi în curând că mă dau ăștia afară. - Am auzit. Niște dobitoci. Gestionarul contempla registrele de evidență – atâția ani, totul intra și ieșea numai sub semnătura lui. Din nou soneria l-a scos din visare – persoane străine. Cine să fie? În același moment a sunat și telefonul – - Da, să trăiți! - O să vină noul gestionar. Ocupă-te de el și instruiește-l. - Dar ziceați că se desființează.  E ordin, și a închis. A simțit că i se clatină lumea sub picioare. În fața lui stătea un gras cu chelie și cu mâna întinsă - Bună ziua. Eu sunt Tudor Poiană. Nu i-a răspuns și a continuat să îl studieze cu o scârbă afișată și evidentă. Gestionarul i-a întins un registru slinos, cu pete de grăsime umană, arătându-i unde să semneze. - Ce vrei de la mine? - Eu sunt cel care vă va lua locul și am înțeles că trebuie să mă informați în legătura cu gestiunea. - Da ce-s eu, profesor? - Aveți o obligație legală

Două ore a întors cutii cu susul în jos, numai el știa de ce. În liniște, calm și netulburat. După care a plecat fără să spună nimic. Și tot așa, timp de o săptămână – venea la terminarea programului să nu-l vadă nimeni și se punea pe treabă. Până într-o zi când s-a făcut nevăzut și nici n-a mai răspuns la telefon. Grăsuțul îl sunase disperat toată dimineața. Deschisese o cutie și găsise în ea obiecte dintr-o altă lucrare . Alte cutii erau pline cu hârtie mărunțită și gunoaie. Lipsea un cuțit care trebuia dus la expertiză, iar un altul fusese curățat de urmele de sânge. Instanța îi tot presa să predea cele două cuțite, sub sancțiunea amenzii. În caz de refuz, consecințele ar fi fost chiar unele penale.

În tot acest timp, avocații inculpaților acuzați în dosarul de omor își schimbau strategia, solicitând eliberarea din arestul preventiv – lipsea arma crimei. Comandantul și-a sunat nepotul (am uitat să vă zic că noul gestionar, grăsuțul, îi era rudă) cerându-i explicații. Inconștient și speriat, băiatul i-a promis că va găsi cuțitele. Și n-a mințit. A ales, la întâmplare, alte două cuțite din cutiile împrăștiate în toată încăperea, sperând că va scăpa de probleme. Inutil să vă comunic rezultatul expertizei. Cum la fel de inutilă a devenit și acuzarea celor doi inculpați care îi mulțumeau cerului pentru norocul ce îi lovise.

La naiba cu grăsuțul ăsta. Stăteau împreună de câteva minute și deja îi producea trei milioane de nervi. Comandantul îl mințise – nu desfi ința postul, îl desființa pe el. Au început treaba. Noul gestionar îi punea întrebări de la care nici nu aștepta răspuns. - Am nevoie de ajutor ca să cobor cutiile astea de sus. Sunt dosare clasate, n-are rost să ocupe atâta loc, i-a spus poruncitor noul venit. - Tu ai nevoie de ajutor și ca să te piși . - Ce-ai spus? - Nimic, mă duc să aduc scara.

Prima zi a fost chinuitor de lungă. Cutii întregi fuseseră condamnate la pieire numai pentru că umfl atul nu se putea urca pe o scară să ajungă la ultimul etaj. Înhămat la cărucior ca o gloabă, eroul nostru fusese nevoit să care singur și să completeze stive de hârtii și procese verbale. Tăcea și își ținea gândurile ascunse, de teamă să nu i le ghicească cineva. O idee năstrușnică îi venise în minte, dar pentru asta trebuia să-l câștige pe grăsuț de partea lui. - Dacă vrei, după ce mă dau ăștia afară, pot să vin să te ajut când termini programul. Tot n-am ce face acasă. - Sigur, moșule. Habar n-am de toate astea.

Noul gestionar a intrat în drepturi, iar cel vechi a fost dat uitării. Venise momentul să-și pună planul în aplicare. Într-o după-amiază, grăsuțul îi ceruse ajutorul . - Mi-a venit adresa asta. E un dosar mai vechi și nu-i dau de cap. Îmi cer ceva care nu se găsește nicăieri. - Imposibil, lasă-mă pe mine. - Păi de asta te-am și chemat. Ocupă-te! Dau o bere.

Atât i-a trebuit. În zece minute identifi case obiectele și fericirea de altădată îi revenise brusc. Îl ura pe grăsuț. - Pot să verific dacă toate sunt în regulă? Să nu mai ai probleme. - Te rog. 

VA URMA