EVZ: De ce te-ai hotărât să revii la televiziune în România?

Monica Bârlădeanu: Pentru că Ferma Vedetelor mi s-a părut un proiect absolut splendid. Pe de altă parte e și foarte apropiat de cinemaul observațional, așa încât n-am văzut în asta o trecere abruptă între film și televiziune în sensul clasic. Perspectiva de-a petrece 3 luni în noroaie, undeva în munții Făgăraș, cu niște oameni atât de plini de umor și de sensibili cărora să le fac probleme zilnic… Ha! Ha! Ha! Mi s-a părut imposibil de refuzat.

– Aveai idee despre formatul emisiunii, îl cunoșteai atunci când ți s-a porpus?

– Nu. Dar până la prima întâlnire cu cei de la PRO TV știam deja totul despre celelalte sezoane. Eu n-am văzut în el decât o oportunitate incredibilă pentru cei din casă să se dezvăluie publicului așa cum sunt de fapt, să se redescopere pe sine și să se apropie sufletește de ceilalți într-un fel în care n-au mai făcuto de când erau copii. Asta s-a și întâmplat de altfel. Dar s-a întâmplat și să nu le placă ce-au descoperit la ei, sau să amendeze virulent ceea ce, în viața de zi cu zi, ar fi considerate greșeli ușor de trecut cu vederea.

– Care e diferența dintre percepție și realitate despre acest show?

– Din câte sunt eu întrebată pe stradă de cei care au aflat că prezint noua ediție, percepția e că vedetele sunt cazate undeva la o pensiune, unde dorm și-și fac dușul, iar realitatea e că absolut toți concurenții rămân în Fermă, fără să aibă dreptul să pășească în afară porții. Sunt sancțiuni severe, care uneori pot fi suportate de toți ceilalți.

O altă întrebare a fost dacă vedetele mănâncă și ei cu echipa de filmare-iar asta iar e un lucru absolut eronat, pentru că cei din casă nu mănâncă decât ce gătesc sau produc cu mâinile lor. Acestea sunt regulile și sunt extrem de stricte. O data intrați în casă, nu se iese decât prin eliminare, lucrul care se întâmplă prin duel.

Sunt cu adevărat dure, atât de dure încât mi se rupea și mie inima pentru ei. Dar mă gândeam mereu că fiecare dintre ei a văzut sezoanele trecute și știau la ce să se aștepte. Eu nu puteam să-i ajut decât cu o îmbrățișare și-o încurajare să reziste.