Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Monarhist de România. Gînd de 10 mai 2014
Monarhist de România. Gînd de 10 mai 2014

Monarhist de România. Gînd de 10 mai 2014

Pe 24 decembrie 1989, mama mea a scos, nu știu de unde, o fotografie veche cu Regele Mihai, a înrămat-o și mi-a pus-o pe birou, în camera mea, la Ploiești.

Cînd am revenit acasă de pe străzile bucureștene ale ”revoluției”, pe 30 decembrie, am găsit-o acolo. Atunci, am început să fiu monarhist. Din cauza mea sau a altora, nu am reușit niciodată să fiu monarhist pînă la capăt. Și acum sînt, dar numai pe jumătate. Îmi place mult ideea unei monarhii constituționale, dar am o dureroasă strîngere de inimă cînd văd această familie regală. Nu a fost, însă, totdeauna așa. A fost o vreme în care aproape îi adoram. Povestea creșterii și descreșterii monrahismului meu merită spusă, cred eu. Iat-o.

 În 1997, lucram la Guvern și secretarul general al guvernului de atunci mi-a dat sarcina ca, împreună cu un trimis al Casei Regale, să întocmesc  un proiect de lege care să permită revenirea familei regale în țară. Trebuia făcut un proiect de lege capabil să satisfacă simultan două exigențe: să fie acceptat de Rege și să poată trece prin acel Parlament cu cît mai puțin scandal. Repet, nu era o lege care să restaureze monarhia, ci doar una care să-l restabilească pe Rege în țară. Dispoziția venea direct de la Emil Constantinescu.  Echipa de lucru era formată din trei persoane. Pe lîngă mine și trimisul Casei Regale (un britanic al cărui nume nu-l devoalez pentru că, din cîte înțeleg, se ocupă cu misiuni discrete și acum), mai lucra la proiect un deputat PNȚCD, avocat de meserie, pe nume Emil Popescu. Nu știu dacă mai trăiește. Consemnul era că trebuie să lucrăm în totală discreție.

Întîlnirile noastre erau destul de conspirate, pentru că fragila majoritate strînsă în jurul regimului Constantinescu – Ciorbea putea fi lesne distrusă de așa ceva (PD-ul condus de Roman, deja nervos la guvernare, era republican și nici întreg UDMR-ul nu ar fi marșat solidar la așa ceva), dar și pentru că Emil Constaninescu însuși se temea ca nu cumva PDSR să-i ridice țara-n cap, acuzîndu-l  de lovituri constituționale. Ne-am întîlnit de cîteva ori în diverse locuri în București și în afară, avansam mulțumitor cu lucrul (tot ceea ce agream noi trei mergea cu britanicul la Versoix, acesta discuta cu Regele personal și revenea cu reacții și propuneri, la fel procedam și eu, tot ceea ce lucram raportam secretarului general al guvernului). La un moment dat, sînt chemat în cabinetul celui care îmi dăduse sarcina de care mă achitam, recunosc, cu mîndrie și convingere ca să-mi spună, răstit și sumbru, că totul s-a terminat, că cineva a ”sifonat” spre PDSR planul nostru și mi-am dat seama după privirea cruntă a omului că eram bănuit chiar eu.

După un timp, secretarul general m-a chemat și mi-a explicat că a făcut niște verificări și nu eram eu. De fapt, nu era nici unul dintre noi. Pur și simplu o coincidență asociată cu teama exacerbată a lui Emil Constantinescu a înghețat totul.  Un oarecare deputat PDSR urlase în Parlament ceva împotriva Regelui și reluase, palid, acuzațiile pe care Iliescu și ai lui le aduseseră lui Emil Constantinescu pe tot parcursul campaniei electorale din 1996, cum că acesta vrea să înlocuiască măreața noastră republică cu monarhia, păcălind poporul care, vorba aia, vrea să se știe stăpîn. Constantinescu s-a speriat, l-a sunat pe secretarul general al guvernului și a decis oprirea imediată a operațiunii, dat fiind că un trădător se ascunde printre noi, cei cinci sau șase care știam de poveste. O prostie!

În 2001, Iliescu a revenit la putere și, printre primele lucruri pe care le-a făcut,  a negociat cu Casa Regală revenirea ei în România. Pe față, transparent, cu declarații de presă, în acordul unanim al suflării românești. Ioan Talpeș, Viorel Hrebenciuc și Șerban Mihăilescu s-au ocupat de detalii și, în mai puțin de un an, familia regală revenea  în România, primind de la Iliescu tot ceea ce ceruseră regimului Constantinescu (și) prin mine: reședință la palatul Elisabeta (Regele nu a fost niciodată încîntat de această reședință care-i stîrnea amintiri urîte, mi se spunea, dar era cea mai potrivită dintre toate vilele de protocol ale RAAPPS), un stipendiu lunar ca fost șef de stat plus acoperirea unor cheltuieli de protocol, domeniul de la Săvîrșin (la care Regele ținea enorm, mi s-a spus, pentru că era singurul din patrimoniul Coroanei care fusese cumpărat de el însuși, toate celelalte fiind achiziții ori ctitorii ale regilor și reginelor de dinaintea sa) și o negociere a situației Peleșului (pe care nu îl vroia în administrare,știind ce efort uriaș implică îngrijirea lui zilnică, dar îl vroia retrocedat  pentru ca, mai apoi, să-l lase statului român în orice variantă, fie să-l vîndă, fie să-l închirieze).

Ceea ce era făcut în mare secret ca să nu stîrnim mînia republicană a foștilor comuniști în vremea regimului Constaninescu a fost făcut, pe față, după schimbarea acestui regim, chiar de Iliescu fără să-l mai acuze cineva că atentează la sfînta Constituțiune și fără să revolte poporul. Așa se scrie istoria. Cînd o treabă care trebuie făcută nu se face de cine trebuie, se face de cine se nimerește. Regele și ai lui trebuiau să revină în țară, iar țara trebuia să-i primească cu necesara curtoazie. Dar, parcă, nu așa. Pentru că  nu era același lucru. Era ceva dezonorant la mijloc.

Sînt sigur că Emil Constantinescu, dacă ar fi putut strînge spirijinul politic pentru readucerea familiei regale în România și chiar ar fi făcut-o,  nu ar fi cerut Regelui nimic dezonorant în schimb. Cu urmașii bolșevicilor, însă, lucrurile stau altfel. La ei, asemenea gesturi de generozitate  se cer a fi răsplătite. În 2003, Regele Mihai însuși mergea într-o sală de teatru, la galele lunare ale unei reviste mondene care se ocupa de fotbaliști și tîrfulițe, și înmîna acolo, sub egida revistei cu pricina, un premiu de cel mai mare om al nu știu cărei perioade  lui Adrian Năstase, faraonul momentului, care pregătea totul (inclusiv Constituția) pentru a fi președinte. Regele însuși! Nu Radu Duda, nu Principesa, nu vreun trimis al său. Regele personal! Iar cuvintele sale pentru cel care era ministru de externe în guvernul care l-a dat afară din țară cu mitraliera în piept după ce l-a vînat pe autostradă ca pe un răufăcător în decembrie 1990, m-au îngrețoșat.

Din acel moment, am încetat să mai cred în familia regală a României ca într-o simbol al nobleței, onoarei și demnității. Mi-am spus că, dacă istoria nu mai contează nici pentru Rege, atunci chiar că nu mai înțeleg nimic. Urmare a aranjamentului cu regimul Iliescu – Năstase, familia regală a României a devenit, pentru mine, o familie ca oricare alta, care face ce e de făcut ca să se asigure financiar într-o lume în care viața e grea. Uneori, al dracului de grea. Nu e un reproș (cine sînt eu să reproșez ceva unor majestăți și altețe?), e o constatare a mea. Doar a mea. Tristă de-mi rupe inima, căci inima nu se rupe de la amor, ci de la spargerea în țăndările iluziei  a unui ideal. În mintea mea, Regii României au dispărut de mîna comuniștilor în 1947. Tot ce e după, are ceva de farsă tristă.

Eram deputat în octombrie 2011, cînd Regele Mihai a împlinit 90 de ani și a venit în Parlament pentru un discurs, după mai bine de 60 de ani. Deși partidul căruia îi aparțineam boicota tăcut întrunirea (o prostie fără margini!), urmare a unei neinspirate intervenții tv a președintelui Băsescu, eu am ținut să fiu prezent. Colegul meu Paleologu părăsise pentru o dată ultima bancă în care ședeam amîndoi ca să stea în față, în primul rînd. Eu am rămas în spate pentru că nu-i puteam împărtăși entuziasmul. Îl respect infinit pe Regele Mihai pentru istoria sa, căci e istoria țării mele. Dar nu-i mai văd aura în jurul chipului.

Sînt bucuros că țara mea îl tratează civilizat, cu onorurile de rigoare și că societatea îi acordă reverențe. Dar eu nu mai pot crede mitul! În orice caz, în Parlament, am aplaudat în picioare, convins fiind că asist la un moment istoric. M-am îngrețoșat iarăși cînd am văzut cît de monarhiști erau Geoană și Ponta, Dan Voiculescu și Valeriu Zgonea.  În mințile lor, totul era un număr anti-Băsescu. Cred că anturajul Regelui știa asta și a acceptat acest joc politic. De altfel, dineul de gală pe care familia regală l-a oferit  cu ocazia frumoasei aniversări a Regelui la Palatul CEC, a fost plătit de Dan Voiculescu. Antena 3, toată, plesnea de respect și maniere, ziceai că toți sînt contese și duci. Sînt, totuși, prea slab ca să rezist la toate astea.

Informaţiile publicate de evz.ro pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.