Conflictul care a făcut 100.000 de victime în rândul comuniștilor și monarhiștilor. Istoria Războiului Civil din Grecia (1946–1949)

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Războiul civil grec a reprezentat una dintre cele mai întunecate și sângeroase pagini din istoria modernă a Greciei. Desfășurat între anii 1946 și 1949, imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, acest conflict a opus forțele guvernamentale ale Regatului Greciei, sprijinite de Marea Britanie și SUA, insurgenților comuniști conduși de Partidul Comunist din Grecia (KKE) și brațul său militar, Armata Democratică a Greciei (DSE), susținuți logistic de Albania și Iugoslavia.

Din punct de vedere istoric, Războiul Civil Grec este considerat primul conflict de tip „proxy” din cadrul Războiului Rece, fiind prima aplicare practică a politicii americane de îndiguire (containment) teoretizată de George F. Kennan și implementată prin Doctrina Truman.

Ocupația germană în Grecia

Rădăcinile războiului civil se găsesc în faliile adânci create în societatea greacă în timpul ocupației Axei (1941–1944).

În aprilie 1941, odată cu avansarea trupelor germane spre Atena, regele George al II-lea și guvernul său au fugit în Egipt, stabilind un guvern în exil. La Atena, naziștii au instalat un guvern colaboraționist, lipsit de orice legitimitate sau susținere populară.

Cartier din Atlanta, invadat de mașini fără șofer. Ce s-a întâmplat. Video

Chirie vs. proprietate în 2026. Cum explică un agent imobiliar schimbarea de comportament a cumpărătorilor

Vidul de putere lăsat în teritoriu a fost rapid speculat de mișcările de rezistență, puternic polarizate ideologic.

Sursa foto: Picryl

Principalele forțe

Frontul Național de Eliberare (EAM) și aripa sa militară, Armata Populară Greacă de Eliberare (ELAS), fondate în 1941 și controlate de comuniști (KKE), au devenit cea mai mare forță de gherilă. Numărând spre finalul ocupației zeci de mii de luptători. Printre liderii săi s-au numărat Aris Velouchiotis și colonelul Ștefanos Sarafis.

Liga Republicană Națională Greacă, condusă de colonelul Napoleon Zervas, o mișcare de orientare republicană și anticomunistă.

EKKA, o grupare social-liberală mai mică, condusă de colonelul Dimitrios Psarros.

Până în 1943, gherilele controlau zonele montane extinse ale țării, lăsând Axei doar marile orașe și drumurile principale.

Temându-se de o preluare comunistă a puterii după retragerea germanilor, prim-ministrul guvernului colaboraționist, Ioannis Rallis, a autorizat crearea Batalioanelor de Securitate, forțe paramilitare folosite de naziști în acțiunile de represiune, care au câștigat o reputație de o cruzime extremă.

Primele ciocniri din decembrie 1944 (Dekemvriana)

Pe măsură ce înfrângerea Germaniei devenea iminentă, aliații occidentali, în special Marea Britanie, au privit cu îngrijorare transformarea ELAS într-o armată convențională scăpată de sub control aliat. În mai 1944, sub egida britanică, liderii politici greci au semnat un acord în cadrul Conferinței din Liban, formând un guvern de unitate națională condus de liberalul Georgios Papandreou.

În octombrie 1944, germanii s-au retras, iar trupele britanice conduse de generalul Ronald Scobie au intrat în Atena alături de guvernul Papandreou. Tensiunile au atins punctul culminant în momentul în care guvernul a cerut dezarmarea tuturor forțelor de gherilă. Comuniștii au refuzat, considerând că astfel vor rămâne neapărați în fața rivalilor de dreapta.

Masacrul din Piața Syntagma

La 3 decembrie 1944, o mare demonstrație pro-comunistă interzisă, desfășurată în Piața Syntagma din Atena, s-a transformat într-un masacru după ce forțele de poliție au deschis focul asupra mulțimii, ucigând 28 de protestatari.

Acest eveniment a declanșat Dekemvriana (Evenimentele din Decembrie). 37 de zile de lupte urbane violente în Atena între forțele EAM-ELAS și trupele britanice ajutate de armata guvernamentală.

Luptele s-au încheiat în ianuarie 1945 prin înfrângerea comuniștilor și semnarea Tratatului de la Varkiza (februarie 1945), care prevedea demobilizarea ELAS și promitea amnistie politică și alegeri libere.

„Teroarea Albă” (1945–1946)

Tratatul de la Varkiza a transformat înfrângerea politică a comuniștilor într-una militară. Amnistia nu a fost însă totală; acțiunile din timpul ocupației au fost încadrate ca infracțiuni de drept comun, deschizându-se peste 80.000 de procese împotriva foștilor partizani de stânga.

A urmat perioada cunoscută sub numele de „Teroarea Albă”, în care grupări paramilitare de dreapta au ucis peste 1.000 de civili comuniști și au torturat mii de simpatizanți ai stângii. În replică, mii de veterani ELAS s-au refugiat din nou în munți sau au trecut granița în Iugoslavia.

Sub conducerea lui Nikos Zachariadis, reîntors din lagărul de la Dachau, KKE a decis să boicoteze alegerile din martie 1946, câștigate de monarhiști și să escaladeze criza spre un conflict armat deschis.

Nikos Zachariadis

Războiul Civil  (1946–1949)

Luptele au reînceput oficial în noaptea alegerilor din martie 1946, când o bandă de foști membri ELAS a atacat o secție de poliție din satul Litochoro. Sub comanda generalului Markos Vafiadis, insurgenții s-au organizat în Armata Democratică a Greciei (DSE).

La început, DSE a folosit tactici eficiente de gherilă, controlând nordul muntos și lansând atacuri rapide. Însă, în 1947, sub presiunea Marii Britanii, care nu își mai putea permite costurile financiare ale războiului, SUAau intervenit masiv. Prin Doctrina Truman și Planul Marshall, sute de milioane de dolari, echipamente militare moderne și consilieri americani au pompat resurse în Armata Elenă guvernamentală.

În septembrie 1947, conducerea KKE a făcut greșeala strategică de a trece de la tactica de gherilă la războiul convențional, încercând să cucerească orașe mari pentru a stabili sediul unui „Guvern Democratic Provizoriu”. Această decizie a dus la pierderi umane uriașe pentru insurgenți, cum a fost cazul în Bătălia de la Konitsa.

Ruptura Stalin-Tito

Anul 1948 a adus lovitura de grație pentru insurgenții comuniști, dar nu de pe front, ci din interiorul Blocului Comunist. Schisma ideologică dintre Iosif Stalin și Iosip Broz Tito a forțat KKE să aleagă o tabără. Fidel Moscovei, liderul KKE Nikos Zachariadis s-a poziționat de partea lui Stalin, condamnându-l pe Tito.

Drept replică, în iulie 1949, Tito a închis granița iugoslavă pentru DSE și a desființat taberele de refugiați de pe teritoriul său, privându-i pe insurgenții greci de principala lor bază logistică și de aprovizionare. Stalin, care convenise anterior cu Churchill ca Grecia să rămână în sfera de influență britanică, celebrul „acord procentual” de la Moscova, nu a trimis niciun ajutor militar notabil.

În august 1949, având un nou comandant talentat în persoana generalului Alexandros Papagos, Armata Națională Elenă a lansat Operațiunea Pyrsos („Torța”). Cu ajutorul bombelor cu napalm furnizate de americani, armata guvernamentală a zdrobit ultimele bastioane ale DSE din munții Grammos și Vitsi.

La 16 octombrie 1949, prin vocea lui Zachariadis, conducerea comunistă a anunțat o „încetare temporară a focului pentru a preveni anihilarea totală a Greciei”, punând capăt războiului.

Urmările Războiului civil din Grecia

Războiul civil a lăsat Grecia devastată economic și profund divizată social, provocând moartea a peste 80.000 de oameni.

Aproape 100.000 de luptători de stânga și simpatizanți au fost închiși, executați sau exilați pe insule-închisoare de tristă amintire, cum au fost Gyaros și Makronisos.

Alte zeci de mii au fugit în URSS (în special la Tașkent) și în restul Europei de Est.