Gheorghe Voicu, ştiut în redacţia Evenimentului zilei ca Gică Voicu şi, de cele mai multe ori, ca Gică pur și simplu, a murit. Cei care au scris despre dispariţia sa fulgerătoare în puterea vîrstei (nu făcuse 60 de ani!) şi, zic eu, într-o discreție nemeritată, au ţinut să menţioneze că Gigă Voicu a fost redactorul şef al Evenimentul zilei din 1992, de la înfiinţare, pînă în februarie 1997, cînd am plecat din fruntea ziarului. Deoarece eu îmi ziceam, director, Gică Voicu a fost timp de cinci ani, al doilea om din legendara redacţie a Evenimentului zilei – perioada Cristoiu.

Evit pe cît posibil să scriu la moartea unei personalităţi care mi-a fost apropiată sau pe care am cunoscut-o doar. În astfel de împrejurări, toată lumea se supune automat principiului de minimă civilizaţie Despre morţi numai de bine, şi astfel, cel scuipat în timpul vieţii e pupat cu buze înmuiate în miere exact pe locul de pe obraz unde au stat pînă mai ieri flegmele. În cazul lui Gică Voicu simt nevoia să scriu ceva.

Nu pentru a-mi îndeplini (Doamne fereşte!) misiunea pe care mulţi dintre cei care au lucrat cu mine în anii 1992-1997 mi-o impun fără să mi-o zică:

Misiunea de a scrie despre cel care a fost timp de cinci ani mîna mea dreaptă în făurirea unui ziar de legendă.

Scriu, pentru că amintirile mele despre Gică Voicu aparţin deja Istoriei presei româneşti. Gică Voicu a fost înainte de toate unul dintre numeroasele talente descoperite de mine în primii ani postdecembrişti, cînd în România se găseau mulți tineri care aşteptau doar un semn pentru a deveni vedete ale presei româneşti. Tineri care aveau tot ceea ce le trebuie pentru o carieră în presă: Talent cu carul, inteligenţă, hărnicie, spirit iscoditor, cinste profesională, dar mai ales ceea ce lipseşte aproape tuturor tinerilor care-şi doresc azi un destin de gazetar: Credinţa profundă, ivită parcă din naş- tere, pe care o am şi eu, că nu există pe lume profesie mai importantă decît cea de gazetar.

Din acest punct de vedere ţin să reafirm aici marele adevăr al vieţii mele: Gazetar te naşti şi nu te faci. Gazetar rămîi pînă la moarte chiar şi cînd nu mai lucrezi într-o redacție sau cînd nu mai colaborezi undeva. Dacă ar fi posibil aşa ceva, un adevărat gazetar s-ar ridica din sicriu şi ar striga: Am înviat! Iată o ştire! Gică Voicu a debutat la Expres Magazin. Nu ştiu ce meserie avea. S-a prezentat la redacţia săptămînalului şi mi-a dovedit că are talent prin felul în care a pătruns pînă la mine: S-a dat secretarei drept un ziarist din provincie care vrea să-mi ia un interviu.

De cei care voiau să se angajeze nu răspundeam eu, ci Daniel Tomescu, un alt mare ziarist din echipa mea, dispărut în ultima vreme. De aceea, secretara îi trimitea la Daniel Tomescu. Pe Gică Voicu l-am angajat pe loc, zicîndu-i: Una dintre notele definitorii ale ziaristului e capacitatea de a se descurca. Sînt multe împrejurări în care ziaristul trebuie să pătrundă într-un loc în care i se refuză accesul. Dacă are talent, născoceşte ceva şi pătrunde. Gică Voicu avea să dovedească acest talent nu peste mult timp de la angajare.

În 18-19 aprilie 1991, ne-a vizitat țara François Mitterrand, preşedintele Franţei. O vizită controversată, contestată de Opoziţie, de presa independentă şi de Stradă, care striga: Mitterand, c´est l´ami de l´assasin! „Asasinul” era Ion Iliescu. Asemenea săptămînalului Zig-Zag, pe care-l condusesem anterior, Expres Magazin, un săptămînal care atingea un tiraj de 600.000 de exemplare era una dintre publicaţiile pe care Ion Iliescu le ura. Explicabil astfel de ce la conferinţa de presă comună cu François Mitterrand, Expres Magazin n-a primit invitaţie. Din partea revistei noastre, a primit sarcina să se ocupe de vizită Gică Voicu.

La intrarea în sala cu conferinţa de presă, Gică Voicu şi-a dat seama că nu va fi lăsat fără invitaţie. Ce-a făcut atunci? Un lucru antologic, despre care am mai vorbit în ultimii ani. Înaintea sa, aştepta să intre echipa de reporteri şi tehnicieni de la France 2. Gică Voicu a înşfăcat sacoşa unui cameraman, zicîndu-i că-l ajută, şi a intrat în sală cu echipa France 2 ca membru al echipei.

La conferinţa de presă s-a plasat pe unul dintre locurile echipei. Potrivit Protocolului, fiecare dintre cei doi președinți desemna un ziarist din sală pentru a-i pune o întrebare. Ion Iliescu a desemnat ziarişti din presa prezidenţială română. Mitterrand urma să desemneze ziarişti veniţi din Franţa. La un moment dat, de la locul unde Mitterand ştia că e echipa de la France 2 (scria pe microfoane) s-a ridicat o mînă.

Preşedintele Franţei a crezut că e un ziarist francez, de la France 2. Era Gică Voicu, de la Expres Magazin! Spre stupoarea lui Ion Iliescu.

Gică Voicu i-a pus lui Mitterand o întrebare consemnată apoi de întreaga presă română şi de presa franceză: ”Domnule preşedinte, mai mulţi dintre oponenţii politici cu care v-aţi întâlnit începând de ieri, chiar dacă s-au bucurat, cred, că v-au întâlnit, au declarat că această vizită este, dacă nu inoportună, atunci cel puţin prematură. Care v-a fost răspunsul?”.

Prin Gică Voicu dădusem lovitura! A fost examenul care mi-a confirmat că nu mă înşelasem: Gică Voicu era un talent înăscut. La Evenimentul zilei a fost mîna mea dreaptă.

Unul dintre criteriile de selecţie la Evenimentul zilei consta în capacitatea redactorului de a înţelege stilul ziarului. Era şi criteriul de promovare. Aşa se explică faptul că toţi cei care au făcut parte din conducere au avut în presă, după aceea, cariere de excepţie.

Pentru ca cineva să fie locţiitorul meu în redacţie era obligatoriu ca respectivul să gîndească rapid, într-o situaţie, ca mine. Cu Gică Voicu la cîrmă, cînd lipseam din redacţie, n-aveam nici o grijă. Era ca şi cum aş fi fost eu în redacţie. Gică Voicu a fost implicat şi în unele lovituri de presă date de ziar. Una dintre cele mai mari a fost publicarea Dosarului de securitate al lui Virgil Măgureanu în 31 decembrie 1995.

Era pe 30 decembrie 1995. Plecasem din București, convins că la finele anului, cînd Istoria se pregătește și ea de Revelion, mare lucru nu se poate întîmpla în România ca să gestionez eu personal publicarea. Deodată m-a sunat Virgil Măgureanu, directorul SRI. Voia să-i publicăm dosarul de Securitate înainte de Revelion. Voia să-mi dea mie în mînă dosarul. Se temea să nu ajungă într-altă parte decît în paginile Evenimentului.

Era o lovitură de presă, una dintre cele mai mari, mai ales că Evenimentul nu se afla cu Virgil Măgureanu în cele mai bune relații. I -am zis că-l voi trimite pe Gică Voicu, în care am încredere. Virgil Măgureanu a fost de acord.

L-am sunat pe Gică Voicu, i-am zis ce şi cum. S-au întîlnit într-o parcare. Pentru că Dosarul trebuia să apară a doua zi (Virgil Măgureanu aflase că urma să-l publice România Mare şi voia să i-o ia înainte lui Vadim), am lucrat împreună cu Gică Voicu, prin telefon, la publicarea dosarului. De la titlu pînă la machetă.

După plecarea de la Evenimentul zilei, Gică Voicu a făcut ziarul Naţional. I-am dat o mînă de ajutor la pornire şi m-am angajat să public zilnic un editorial.

Contrar zvonurilor de la vremea respectivă, doar l-am ajutat pe Gică Voicu la pornire. După aceea, el şi nu eu a făcut ziarul.

În 2009 lucram la Trustul lui Dan Voiculescu. La solicitarea lui Dan Voiculescu îl mai sfătuiam (pe gratis) pe el şi pe Camelia Voiculescu în chestiuni strict gazetăreşti.

De fiecare dată cînd venea vorba de un salt profesional în activitatea Observatorului de la Antena 1, îl invocam pe Gică Voicu: Gică Voicu ar fi cel mai bun redactor şef al Departamentului publicistică! Atît de tare i-am bătut la cap pe cei doi cu marele Gică Voicu încît la un moment dat, Dan Voiculescu m-a rugat să-l contactez pe Gică Voicu şi să-l conving să vină la Antene. Dan Voiculescu mi-a zis că-l contactase, dar refuzase. Se temea să plece de la Naţional.

L-am căutat pe Gică Voicu la redacţia ziarului, de la Casa Scînteii şi l-am convins c-ar putea să facă o revoluţie în ştirile Antenei 1. A acceptat pînă la urmă. A fost numit pe 26 august 2009 redactor şef al redacţiei Observatorului. La început l-am mai sfătuit şi eu cu cîte ceva.

În septembrie 2009 a avut loc ruptura mea de Trust. După un an, Gică Voicu a plecat din fruntea Observatorului. Nu urmăream Antenele ca să pot spune dacă a făcut sau nu revoluție.

Sigur e că se putea mîndri cu promovarea jurnalistei de la Antene pe care o apreciam și atunci ca o profesionistă de excepție- Alina Petrescu. În paranteză zis, de ce dracu nu s-a gîndit nici acum TVR la Alina Petrescu? L-am sunat pe Gică Voicu după plecarea de la Observator. Mi-a zis că e un fel de consilier al Cameliei Voiculescu.

Părea o situație temporară pînă avea să i se dea pe mînă o redacție. Au trecut de atunci ani. Am mai vorbit cu Gică Voicu, la telefon, convorbire angajată de el pentru a-mi spune că-mi citise ultima carte de proză. Gică Voicu a fost printre puţinii discipoli din presă convins că mă ratam ca scriitor ocupîndu-mă de jurnalistică. De fiecare dată îl întrebam, nedumerit, de ce nu insistă să i se dea o gazetă pe mînă, semnalîndu-i că postul pe care-l ocupa, tot mai discret, e prea puţin pentru talentul lui.

De fiecare dată, Gică Voicu îmi răspundea că lucrurile sînt mai complicate decît par.

N-am mai ştiut nimic de Gică Voicu de vreun an. Nu ştiu în ce post l-a găsit moartea. N-am ştiut că e bolnav. Nici el nu m-a sunat să-mi spună, nici foştii lui colegi n-au ştiut.

Indiferent de postul în care l-a prins moartea, Gică Voicu m-a lăsat cu o întrebare fără răspuns: De ce nu i s-a dat pe mînă o gazetă? E o întrebare ivită din convingerea mea profundă că Gică Voicu a fost un mare talent. Un talent cu a cărui descoperire mă mîndresc.