„Marx, Mao și Marcuse”, asta scriau pe ziduri tinerii manifestanți care în 1968 au dus Franța în cea mai grea criză de după al doilea război mondial.

Și, oricât ar părea de ciudat, tocmai cel de al treilea element al acestei troici era cel mai important. Prin critica pe care o face teoriei lui Marx, filosoful americano-german este cel care a oferit stângii radicale un discurs pe cât de modern, pe atât de radical. Ideile lui sunt la baza prefacerilor dramatice care răscolesc astăzi Occidentul.

Marcuse s-a născut în Germania, în 1898, într-o familie înstărită și a studiat la școli prestigioase. A fost încorporat în timpul primului război mondial, dar nu a fost trimis pe front. În acest mediu a început să fie interesat de marxism și revoluție.

În 1919, după ce Germania pierde războiul, iar Kaiserul abdică, Marcuse participă într-un Soviet al Soldaților la așa-numita insurecție spartachistă care încerca să aducă bolșevismul în Germania.

După prăbușirea Republicii de la Weimer, Marcuse nu se regăsește în doctrina niciunui partid german de stânga. Ascensiunea nazismului îl silește să părăsească țara,dar nu va renunța însă niciodată la ideea de a da stângii puterea de a declanșa o revoluție victorioasă.

Puțini au intuit,în 1964, când Marcuse publică „Omul unidimensional”, ce impact va avea această carte. Unii au numit-o însă, pe drept, „cea mai subversivă lucrare publicată în secolul 20 în Statele Unite ale Americii”. Marcuse respinge atât capitalismul, cît și comunismul de tip sovietic.

El dezvoltă în „Omul unidimensional” ideile din lucrarea sa precedentă „Eros și civilizație” și înlocuiește emanciparea proletariatului, atât de dragă materalismului istoric, cu o emancipare individuală de sub constrăngerile unei societăți capitaliste și represive. Ideile lui Marx se topesc în cele ale lui Siegmund Freud. 

„Societățile avansate din punct de vedere industrial” creează false nevoi care integrează individul în sistemul de producție și consum prin mass-media, publicitate și actualele moduri de gândre. În fața acestor pericole care opresc individul și societatea din devenirea lor, Marcuse propune „marele refuz”.

El înțelege însă că proletariatul nu mai poate reprezenta forța de șoc a revoluției, așa că își pune speranțele în minoritățile de orice fel. Marcuse spune că acestea, împreună cu inteligentsia radicală și ceilalți dezmoșteniți își pot asuma lupta împotriva societății care ne îngrădește instinctele.

„Astăzi lupta pentru viață, lupta pentru Eros, este adevărata luptă politică”, spunea Marcuse încă din 1954 în „Eros și civilizație”.

Ironia sorții face însă ca moștenirea lui Marcuse să nu fie folosită nuunai de luptătorii pentru libertate absolută, ci de marii sforari ai mileniului trei. Că doar comunismul ne-a demonstrat ce se ascunde în spatele ideilor mărețe.

Finanțarea generoasă de care se bucură în momentul de față toate forțele radicale de stânga (fie că e vorba de mișcarea gay, feminism sau susținerea migranției neîngrădite ) pare menită mai degrabă să dea lovitura de grație statelor naționale. Oare nu cumva ne pregătim pentru o societate în care represiunea nu numai că nu dispare, dar înlătură orice drepturi individuale, inclusiv dreptul la cuvâmt?

Că și în privința asta se găsesc argumente în opera lui Marcuse. “Toleranța eliberatoare înseamnă intoleranță împotriva mișcărilor de dreapta și toleranță față de cele de stânga. În ceea ce privește domeniile la care se aplică toleranța și intoleranța, e vorba atât de acțiuni, discuții și propagandă.”