Era vorba despre cea de la Combinatul de Îmbunătățire a Minereului de Fier de la Krivoi Rog – pe românește „Cornu Strâmb” – din Ucraina. Mi-am făcut bocceluța și am purces la drum împreună cu fotoreporterul Valeriu Tanasoff, acu’ pensionar.

Mă dusesem la cacealma, cu tupeu, la unu’, Găbreanu, mai-marele de la ARCOM, firma care asigura personalul din tabăra românească de pe plaiurile urmașilor lui Mazepa. Ăla, care  nu știa exact ce informații am în portofoliu, și-a zis că mă poate „cumpăra” dacă-mi pune la dispoziție un Nissan Patrol, cu șoferul său personal, să mă ducă până la Dolinska, orășelul care, la începutul anilor ’90 avea în compoziția sa etnică mai mulți români decât ucraineni. De fapt, acolo era preconizatul combinat care, odată terminat, urma să dea României, mai exact Sidex-ului, un milion de tone de pelete de fier, în schimbul investiției noastre de circa un miliard de dolari, plătitți în așa-numita „rublă convertibilă”. Evident, investiția finanțată de defunctul CAER n-a fost terminată și noi, cu toate că băgasem în cernoziomul ucrainean peste 90% din ceea ce ne angajasem să facem, n-am văzut nicio un miligram de minereu. Foștii RDG-iști abandonaseră lucrarea, cehii, slovacii și bulgarii la fel și noi, prezenți acolo prin ARCOM, ARCIF și UZINEXPORT, rămăserăm de fraieri. Mă rog, nu mai intru în detalii economice, că nu cre’ că mai are cineva interes să mai dezgroape „morții” noștri, în ziua de azi.

„Export definitiv” repatriat de români cu mafioții ucraineni

Am făcut, pe drum, 24 de ore trecând prin Buceac, către Odesa și Nikolaev, pe un ger cum numa’ în spațiul ex-sovietic mai întâlnești. Mai fusesem io în Ucraina, da’ numa’ prin porturile din sud, de la Marea Neagră. În interiorul profund nu călcasem până atunci. M-au frapat câteva lucruri. Mai întâi lățimea șoselelor, aproape dublă ca la noi, care nu traversau nicio localitate, ci le ocoleau. Apoi, faptul că aveau tarlale imense lăsate necultivate. Am aflat ulterior că, o dată la doi ani, le lăsau pârloagă, pentru regenerarea naturală a solului. Inteligenți, nu ca noi care ne ardem pârloagele. Ajunși la Krivoi Rog ne-am făcut ancheta și am constatat că românașii, împreună cu mafioții ucraineni, furau pe rupte din investiția statului nostru. Materiale trimise acolo în regim de „export definitiv” erau repatriate prin diverse mânării sau pur și simplu vândute la fier vechi. Aproape doi ani mai târziu, am refăcut și drumul și ancheta, de astă dată ca reporter la România liberă, împreună cu Eduard Ovidiu Ohanesian, cu câteva luni înainte să-l răpească ciuhapii irakieni, la Bagdad. Jaful era și mai mare și coordonat chiar de paznicii noștri. S-a furat acolo cu garnituri întregi de tren.  

Krivoi Rog, cel mai lung oraș din lume

La Dolinska românii trăiau în două colonii, una în oraș, în niște blocuri ridicate, parcă, de nemți, și la Maiak, o tabără de containere dinafara orășelului. Bătaia mare era pe apartamentele din oraș, că acolo era distracția mare cu votcă și „natașe”. Trebuie spus că, de fapt, Krivoi Rog se afla cam la o oră și jumătate de mers cu mașina și că, ciudat, orașul ar putea să intre în Guinness Book ca fiind cel mai lung oraș din lume, că bătea suta de kilometri. O așezare lunguiață, că sovieticii făcuseră acolo mai multe combinate siderrurgice și, cum mai ridicau unul, hop, apărea și un cartier nou și tot așa.

Viața era dulce și voiasă în comunitatea conaționalilor noștri. Unii chiar se însuraseră, făcuseră copii cu svetlanele și se naturalizaseră. Haleala era la juma’ de preț față de la noi acasă. Benzina și votca la fel. Chirie nu aveau și mai erau și plătiți cu diurne în dolari. Trai, nineacă!

Șașlâc și chiftele cu maioneză

Pe Lenina, bulevardul principal, lat cam cât Champs Elysees-ul, abia de trecea câte o mașină și principalele atracții erau două crâșme. Una se numea Lion și alta nu mai știu cum da’, parcă’, în traducere i se spunea „La Oglinzi”. Bucătăria ucraineană rămăsese la nivel de Ev Mediu timpuriu, că la ei sportul național gastronomic era varza cu slănină și, în ciuda unei varietăți inimaginabile de votci, ei se pileau tot cu samagon, un cocârț ordinar din sfeclă furajeră. Unde mai pui că numa’n borș nu turnau maioneză de te lua de la lingurică. Și mi-am luat și o țeapă. Într-o seară, buchisesc io în meniu, cu sumarele mele cunoștiințe de alfabet chirilic, cuvântul „catlet” – în transcriere fonetică. Și, comand, cu gândul că o să mănânc un cotlet suculent. „Bă”, zice Ohanesian, care fusese nu’ ș ce magazioner pe-acolo, înainte să se facă ziarist: „Vezi că tocmai ți-ai luat chiftele. Mi-am zis că face mișto de mine. Aș! Fix niște pârjoale mi-au venit, cu maioneza aferentă. Dup-aia m-am reprofilat pe șașlâc, un fel de frigărui fără legume care se fac cam ca la proțap, fără să ia contact cu jarul aflat într-o cutie de tablă că, la vecinii de la est, grătarul nu există cum îl știm noi. În nordul Ucrainei șașlâcul e mai mult de porc și pui dar, spre sud, dai și de vită și oaie, că p-acolo s-au înnădit mai mulți tătari ai fostei Hoarde de Aur.

Cu țeava către Berlin sau către Moscova?

Și, mai era s-o iau și pe coajă, că nu eram familiarizat cu un obicei de-al lor, care la noi ar face furori. Acolo, femeile invită bărbații la dans, nu invers. Cum clefăiam io din șașlâc la Lion, mă trezesc cu o blondă, cam purie, că mă trage de mână. Am crezut că-i o curvă beată și am sictirit-o din scurt. Ohanesian mai zbiară la mine: „Vezi că ți-o furi!”. Nici nu termină că o huidumă de rusnac mai că mă ia de guler. Că, de ce am refuzat? Ce, nevastă-sa nu-i frumoasă? Să fac pe mine… Noroc cu Ovidiu care s-a sacrificat, pentru digestia mea, și a dansat-o pe gagică, ca la noi la discotecă.

Una  peste alta, dezvăluirile publicate în ianuarie 2003 în Adevărul și noiembrie 2004 în România liberă au avut fix efectul razelor de lună asupra cizmelor de gumă. Am rămas, în schimb, cu niște amintiri haioase.

La plecare, m-am tras în poză lângă un tanc T34, cu care rușii i-au kilărit pe nemți în a doua Gâlceavă Mondială. Că, în mai toate așezările mai de Doamne-ajută, din fosta URSS, la ieșirea dinspre răsărit, pe un soclu se află câte un astfel de tanc. Cu tunul îndreptat, cu rigurozitate topografică, spre Berlin. Nu mai știu cum e acum, da’ cre că ucrainenii le-au reorientat către Moscova.