Am răbdat în fața unor adresări deloc ortodoxe doar pentru a afla cine ar trebui să vadă dosarul. Faptul că m-a chemat la 8 dimineața la el, ca el să ajungă la 8.30, să mă primească la 9:00 și să mă și insulte golănește și absolut fără temei, asta nu a mai contat în situația disperată și urgentă în care mă aflam. În mai puțin de două minute mi-a trântit ușa în nas. M-am trezit jucând în filmul ”Moartea domnului Lăzărescu”…

Dar am aflat. Aveam nevoie de un radiolog intervenționist. Am ieșit din spital, am dat telefoane, mesaje, am plâns rugându-mă să-mi găsească cineva un medic radiolog intervenționist. Am găsit trei, dar discuțiile despre ei erau la modul ”legendar”, ”am auzit că ar exista unul acolo…”. Am aflat până la urmă că toți trei lucrează la Fundeni, la Institutul Clinic.

M-am întors în spital și am ocolit cu un fel de rușine ușa acelui doctor al cărui nume, deși nu o să-l uit toată viața, nu o să-l menționez. Mi-era rușine că mă întorc să mai îmi iau o umilință, să sufăr și mai mult decât o făceam în acel moment.

Am ocolit până când l-am zărit pe Dr. Radu Zamfir, omul pe care îl mai văzusem doar la televizor. Am cerut ajutor și eram pregătită să fiu trimisă să stau să sprijin peretele ori să caut alt cabinet sau să fiu pusă să vin în altă zi, tot la ora 8, cu o oră înainte ca medicii să fie pregătiți să-și consulte pacienții. Apropo, știți scenele acelea când un superstar se dă jos din limuzină și fanii se înhesuie cu hârtii pentru autografe?… Exact așa e când apare medicul după o oră.

M-a luat și m-a dus direct la șeful secției de chirurgie hepatică, la Profesorul Irinel Popescu și au chemat-o și pe dr. Doina Hrehoreț. La ea am ajuns pe secție. Deși îmi pregătisem mental tot felul de replici acide pe care să le arunc la nevoie, mă pregătisem mental și să mă arunc în genunchi să cer ajutor. N-a fost nevoie. În 10 minute eram în salon.

Cu trei luni în urmă fusesem în Turcia, la un spital privat. Zeci de mii de euro operația, chirurgi excepționali, atitudine ireproșabilă. Am descoperit, pe parcursul unei săptămâni de internare la Fundeni că singurele diferențe dintre cele două instituții erau sumele plătite și aspectul.

La Fundeni nu ai televizon LCD pe perete, nu ai gresie de Murano în baie, prosoapele nu sunt brodate, dar de la atitudine până la dotările afișate în fața pacienților, totul este în sprijinul bolnavului. Într-un sistem sanitar cu multe tare. Și când spun atitudine, excepția de la regulă o face personajul menționat anterior. Poate mai există și alții ca el, însă pe cele două etaje străbătute de mine nu am reușit să îi găsesc pereche.

Am cunoscut-o pe doctorița Hrehoreț. Eram pe secția ei. Fiecare vizită a ei era ca mângâierea bunicii, deși dr. Doina Hrehoreț e o femeie tânără. Își cunoștea cazurile fără fișă în față, le cunoștea numele pacienților și asistentele o apelau cu doamna Doctor Doina. Dr. Doina zâmbea și se luminau saloanele, nu-ți lua durerea cu acel zâmbet, dar te pansa sufletește și găseai putere să mai înduri. O femeie chirurg care și-a dedicat viața spitalului,  și care are atât de multă răbdare în relația cu pacienții și cu personalul.

Despre dr. Doina Hrehoreț am mai aflat și că a fost învățată și îndrumată în carieră de către Prof. Dr. Irinel Popescu de la terminarea facultății. Adică de vreo 20 de ani. A participat la primul transplant făcut în România de profesor. Pacientul trăiește și azi.

În esență, așa este, între om și Dumnezeu se află un medic. Doar că medicii sunt și ei tot oameni. Și unii dintre ei sunt competitivi, alții pur și simplu răi, alții sunt bârfitori, alții sunt orgolioși și nu concep să facă echipă în sala de operații. Dar există și doctori precum Profesorul Irinel Popescu și Doina Hrehoreț și mulți alții pe care i-am întâlnit în ultimele luni.

Sunt oameni care se hrănesc cu faptul că au făcut un bine, că și-au făcut meseria bine. I-am întrebat pe pacienții lor vechi, care veneau la ”revizie” după transplant de ficat. ”Dumnezeu a lucrat prin mâinile lor”, au spus. Lucru pe care îl vrem toți atunci când ajungem într-o astfel de situație. Și poate că El își alege oamenii prin a căror mâini să lucreze, poate pune preț și pe etica celor care îl reprezintă… Încă un lucru pe care l-am învățat e că în fața morții toți îl avem sau îl cautăm pe Dumnezeu.

Trebuie să vă dau și o informație importantă. La parterul spitalului se afla cei trei radiologi intervenționiști de care trebuie să știți. În primul rând pentru că sunt o raritate în specialitățile medicale, apoi pentru că sunt din același aluat cu cei menționați. Dr. Grasu, Dr. Toma și Dr. Dumitru. Nu i-am cunoscut personal decât pe cei doi din urmă. Sunt medici tineri, ambițioși, dedicați și foarte politicoși. Și sunt de-o seamă cu mine, adică sunt puțin trecuți de 30 de ani. Ei au reprezentat salvarea propriu-zisă, doctorul Mihai Toma fiind cel care a readus la normal o bilirubină directă a cărei valoare semnala pragul iminent al unei insuficiențe hepatice, adică un prag al morții care urma să fie trecut înainte să își schimbe calendarul data zilei.

Câți oameni de genul acesta întâlnești într-o viață? Prea puțini. Și atunci e bine să scriem despre ei, să lăudăm pomul care merită lăudat și să credem că există și bine, nu doar rău. Că există și oameni excepționali ca pregătire și caracter în medicină. Și să facem tot ce ne stă în putință ca să nu mai plece din țară.

Și-i mulțumesc și uneia dintre infirmiere, de la etajul 3, al cărei nume nu-l cunosc, dar mi-a dat o porție de mâncare în plus. Eu am fost aparținător, însoțitorul mamei mele. Eu am fost mintea nechinuită de durere, mintea neîmbătată de calmante și nemângâiată de vorbele dulci ale familiei. Am simțit că mă sfârșesc o dată cu ea, așa cum și alți copii se simt când își duc părinții la doctor. Sau când părinții își duc copiii ori frații.

Am fost ca un filtru care a păstrat mizeria, adică m-am simțit ca oricare alt aparținător. Și am avut totuși atât de mult noroc…

 

 

 

 

 

 

Te-ar putea interesa și: