Editura Evenimentul si Capital

„Ionesco s-a simţit în exil în România, nu în Franţa”

faba7ffe0b966afa2a93630c1b5b8f61
Autor: | | 0 Comentarii | 0 Vizualizari

EXCLUSIV EVZ: Marie-France Ionesco precizează, într-o scrisoare deschisă, poziţia sa referitoare la problema românităţii tatălui ei şi la sărbătorirea centenarului dramaturgului în România. Fiica dramaturgului arată că, pentru Ionesco, Franţa „a fost singura patrie”.

Marie-France Ionesco, fiica dramaturgului Mai multe articole apărute în presa românească mă pun în situaţia penibilă de a fi obligată să răspund pentru a clarifica anumite fapte şi a-mi explica atitudinea. 1. „Fiica scriitorului, Marie-France, nu mai acceptă să se joace nici o piesă a tatălui ei în limba româna“ afirmă Nicolae Manolescu în „Evenimentul zilei“ din 2 aprilie 2009. De la 1 ianuarie 2009 au fost şi vor fi reprezentateurmătoarele piese:

„Cântăreaţa cheală“
  • Teatrul de Comedie din Bucureşti (regia : Victor Ioan Frunză)
  • Teatrul naţional din Cluj-Napoca (regia: Tompa Gabor)
  • Teatrul german din Timişoara (regia: Alexandru Dabija)
„Lecţia“
  • Teatrul de Comedie din Bucureşti (împreună cu „Cântăreaţa cheală“, regia: Victor Ioan Frunză)
  • Teatrul naţional din Bucureşti – Sala Studio (regia: Horaţiu Mălăele)
  • Teatrul Fani Tardini din Galaţi (regia: Tino Geirun)
„Scaunele“
  • Teatrul naţional din Craiova (regia: Kinces Elemer)
  • Studioul internaţional al Teatrului André Louis Perinetti (versiune coregrafică de Camelia Sava)
„Noul chiriaş“
  • Teatrul Nottara din Bucureşti (regia: Tompa Gabor)
„Rinocerii“
  • Studioul internaţional al Teatrului André Louis Perinetti (regia: Cătălina Buzuianu)
„Cinci piese scurte“
  • Teatrul Odeon din Bucureşti (regia: Alexandru Dabija)
Societatea Autorilor (SACD) mi-a comunicat că există încă două-trei cereri în curs de examinare. Piesele lui Eugène Ionesco sunt deci reprezentate în România aşa cum sunt jucate pretutindeni în lume. 2. „Cazul“ Alexandru Dabija:
  • Teatrul Odeon din Bucureşti a căpătat autorizaţia să joace „Cinci piese scurte“ până la data de 30 iunie 2010 în regia domnului Alexandru Dabija. Această autorizaţie este şi va fi respectată. Este adevărat că teatrul nu a obţinut autorizaţia să plece cu acest spectacol în turneu în străinătate. Iată de ce: în programul spectacolului la Teatrul Odeon, regizorul scrie: „Am privit de multe ori spre Ionesco, bănuitor şi încruntat, ca înspre una dintre cele mai mari cacialmale ale teatrului. Încă nu sunt convins că nu e aşa“. Şi, mărinimos, adaugă: „Dar între timp m-am mai maturizat şi adaug : ei şi ?“ De ce doreşte domnul Dabija să plece în turneu, în Spania, în Coreea sau în altă parte, cu operele unuia dintre cei mai mari „cacialmişti“ ai teatrului ?
  • Domnul Dabija se laudă că a obţinut autorizaţia de a monta „Cântăreaţa cheală“ la Teatrul german din Timişoara deoarece reprezentaţiile sunt în limba germană. Limba nu are nici o importanţă. Pur şi simplu, pe cererea de autorizaţie nu figura numele regizorului. Dar autorizaţia acordată va fi respectată.
3. Domnul Constantin Chiriac, organizatorul Festivalului de teatru din Sibiu, afirmă că Eugène Ionesco „se revendică din teatrul lui Caragiale şi din avangarda românească…“. În Între viaţă şi vis (Belfond, 1977), la întrebarea lui Claude Bonnefoy „Ce influenţă a avut asupra dumneavoastră literatura română ?“ Eugène Ionesco răspunde : „Există scriitori români foarte interesanţi, un mare autor de teatru care se numeşte Caragiale, dar Caragiale însuşi era influenţat de autorii care m-au influenţat şi pe mine, de Flaubert din Dicţionar de idei primite de-a gata, de Henri Monnier, de Labiche. Mai există un scriitor, un scriitor al absurdului, un scriitor pre-suprarealist care îmi plăcea: Urmuz; el însuşi îi datora mult lui Jarry. Pe scurt, nimic din literatura română nu m-a influenţat cu adevărat“. 4. Domnul George Banu îşi începe astfel rechizitoriul „De ce?“ în „Evenimentul Zilei“ din 26 iunie 2009 : „Teatrului românesc i se interzice accesul la opera lui Ionescu.“. După cum s-a văzut mai sus, teatrul lui Ionesco este jucat în România şi publicul românesc are deci acces la opera lui. „De ce mi s-a interzis să particip, în ciuda invitaţiei oficiale, la catalogul marii expoziţii Ionesco ce se pregăteşte în Franţa ?“ întreabă mai departe domnul Banu. Oare domnul Banu a uitat că el însuşi a refuzat propunerea domnului Joël Huthwohl, directorul Departamentului de artă a spectacolului de la Biblioteca naţională a Franţei, de a participa la catalogul expoziţiei „Ionesco“ (prevăzută pentru toamna lui 2009 la Biblioteca naţională)? Ba chiar a propus să-şi recomande o colegă de la Paris III în locul lui. Se pare că ulterior domnul Banu ar fi revenit asupra acestui refuz. Dar între timp lista participanţilor la catalog era completă, listă constituită de altfel de comisara expoziţiei şi nu de mine. Domnul Banu evocă Tribunalul internaţional de la Haga…! Oare domnia sa ignoră faptul că drepturile unui autor şi ale urmaşilor acestuia sunt reglate de Convenţia de la Berna şi de OMPI. Conform Directivei 93/98 din iulie 1995, acestea se exercită în ţările Uniunii Europene timp de 70 de ani după moartea autorului. Eugène Ionesco fiind decedat în 1994, opera sa va cădea în domeniul public în 2064. Domnul Banu deploră că nu se poate „onora o operă capitală a literaturii moderne“. Or, la câteva luni după moartea lui Eugène Ionesco, în emisiunea „Panorama“ de pe France Culture, domnul Banu declara că „opera lui Ionesco este mai mult decât discutabilă“. Recenta revendicare a domniei sale pare deci surprinzătoare. Doar dacă domnul Banu n-are un punct de vedere în Franţa şi altul în România. 5. „Eugène Ionesco, scriitor francez de origine română“, spune Micul Larousse. Definiţia e exactă. Într-adevăr, Eugène Ionesco s-a născut român, în România, şi a scris în româneşte în tinereţe. Dar esenţialul operei, opera dramatică, aceea care a marcat istoria teatrului european, e scrisă în limba franceză, limba lui maternă. „Patria unui scriitor îi este limba“, cum spune Cioran. Or, tocmai în jurul acestei opere doreşte România să organizeze ceremonii de recuperare naţională. „Un naţionalism românesc îmi face oroare. E nejustificat, e obraznic, e rău, e grosolan, e pretenţios. Aş fi însă naţionalist francez. Naţionalismul francez e o poziţie spirituală, mare, o atitudine de viaţă ; luptă pentru preponderenţa unui fel de inteligenţă împotriva unui alt fel de inteligenţă…“ (Jurnal, 31 august 1937) 6. Sunt acuzată de „boicot“. Un adevărat „boicot“ ar fi instrumentalizarea unui autor în scopuri de recuperare patriotardă. O operă dramatică e vie atâta timp cât este jucată, în România sau oriunde în altă parte. Pur şi simplu. Fără a deveni pretextul unui carnaval turistico-naţionalo-festiv cu surle şi tobe, aşa cum e descris în „Evenimentul zilei“ din 28 iunie 2009 : „Caravana artistică Ionesco ar trebui să dureze o lună, să meargă pe la teatrele din ţară şi din Europa, unde se află în repertoriu piesele lui Ionesco“. Cum ar spune Caragiale: Europa e cu ochii pe noi. Şi descrierea continuă: „În proiectul numit « Zilele Ionesco » ar trebui să se desfăşoare mese rotunde, colocvii, cu specialişti şi critici. Proiectul cu periplul Lecţiei se cheamă Avangarda teatrului european şi include oraşele Braşov, Arad, Târgu-Mureş, Timişoara, cu întoarcere la Galaţi“. Iată un proiect care evocă fără doar şi poate peregrinările trupei teatrale din Douăsprezece scaune de Ilf şi Petrov. Cel mai sigur mijloc de a dezgusta definitiv pe cineva de opera unui autor! În sfârşit îmi este penibil dar sunt obligată să amintesc că, dacă Eugène Ionesco s-a simţit vreodată în exil, a fost nu în Franţa – ţara copilăriei sale – ci în România. Poziţia mea nu e dictată şi n-a fost niciodată dictată de „rasism“, aşa cum mă acuză domnul Banu. Dorinţa mea e de a respecta cât mai fidel cu putinţă sentimentele lui Eugène Ionesco, dorinţa lui neînduplecată de a nu se lăsa recuperat de nimic şi de nimeni. Deci nici de România. Îi dau cuvântul lui Eugène Ionesco: „ […] Iată. M’am întors de la Paris. A fost magnific. Îmi dau bine, dureros de limpede seama că plecând de acolo, m’am exilat. Eu sunt aici un exilat. Acolo m’am simţit mai viu, mai substanţializat şi, mai ales, m’am simţit bine, bine, bine, ca la mine acasă, ca în ţara mea adevărată. Sufăr îngrozitor la gândul că sunt condamnat să rămân aici, în Balkani, că mi-am falsificat destinul plecând din Franţa. M’am întors în ţară, covârşit de tristeţe…“ (Jurnal, 31 august 1937) „ […] O jale fără margini mă prinde la gândul că va trebui să stau tot timpul, o viaţă întreagă, în ţara asta. Am sentimentul că sunt condamnat la un exil perpetuu, la puşcărie, la ocnă. De ce am venit, când eram mic, în ţară, de ce n’am rămas la Paris ? Ce caut eu aici ? Ce caut eu aici ?“ (Jurnal, 8 noiembrie 1937) „ […] N-aş putea trăi într-o lume unde n-ar mai exista Franţa, într-un corp vid. N-am decât o singură patrie, aceasta este Franţa, căci singura patrie este aceea a Spiritului. Nu sunt cuvinte goale, cred în ceea ce spun…“ (Scrisoare către Alphonse Dupront, directorul Institutului francez din Bucureşti, 22 iunie 1940) „ […] Şi apoi, într-adevăr, a fost ca o ruptură pentru că acolo m-am simţit în exil…“ (Între viaţă şi vis, éd. Belfond, 1977, éd. Gallimard, 1996, p. 23) „ […] Limba franceză este prima mea limbă. Am învăţat să citesc, să scriu şi să socotesc în franceză, primele mele cărţi, primii mei autori sunt francezi. Ceea ce m-a costat foarte mult a fost mai curând contactul cu cultura românească…“ (Antidotes, Gallimard, 1977, p. 100) „ [...] Voiam pur şi simplu să exprim impresia de disperare pe care mi-a făcut-o Bucureştiul, oraş despre care mama îmi spusese că e mai frumos decât Parisul ca să mă decidă să vin. Mi-am jurat să nu trăiesc în acest oraş nici în această ţară. Din păcate, mi-au trebuit paisprezece ani înainte de a reuşi să scap. A trebuit să-mi dau bacalaureatul, licenţa în litere, să devin profesor de franceză, înainte de a obţine, prin intermediul Institutului francez din Bucureşti, o bursă pentru o teză de doctorat pe care n-am terminat-o niciodată şi care nu era nimic altceva decât un pretext pentru a regăsi Franţa…“ (Un om în chestiune, 1979, p. 78) „ […] Mult timp m-am simţit lipsit de patrie ; şi cum patriea este ţara copilăriei, m-am simţit mult timp lipsit de Franţa, sau mai bine zis de La Chapelle-Anthenaise şi de Paris pe care am fost obligat să le părăsesc la începutul adolescenţei pentru a mă exila în ţara tatălui meu, divorţat de mama şi recăsătorit cu sora unui căpitan de infanterie şi a unui funcţionar la Cadastru…“ (Jurnal, anii 1980) Există zeci şi zeci de pagini, atât în jurnalele sale nepublicate cât şi în cărţi, în care sunt exprimate, uneori într-o formă mult mai violentă, aceleaşi sentimente. Toate aceste texte figurează în fondul Eugène Ionesco depus la Biblioteca naţională a Franţei. Mi-a fost într-adevăr extrem de greu să scriu acest răspuns care poate contraria sau răni publicul românesc. Mă gândesc mai ales la familia mea şi la prietenii mei români. Îmi pare foarte rău. Dar acesta este adevărul lui Eugène Ionesco. Text tradus din franceză de Mona Ţepeneag

Ecaterina Andronescu, SCHIMBARE majora la Educatie! Toti elevii vor fi AFECTATI

Pagina 1 din 2
Tag-uri:



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Cultură

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI