Se înghesuie cu mic, cu mare să-L vadă pe Cel despre care mersese vestea că face minuni mari: schimbă apa în vin, hrănește mii de oameni cu doi pești, potolește furtuna cu un cuvânt, merge pe apă, vindecă paralizații, șchiopii, orbii și leproșii, ba chiar învie morții.

Ultima dată s-a întâmplat chiar ieri: prietenul Lui, Lazăr din Betania, murise de patru zile, când au dat deoparte piatra de la mormânt se simțea deja miasma dulce-acrișoară de cadavru. Și, totuși, El a strigat cu glas de tunet „Lazăre, vino afară!”, iar mortul a apărut împleticindu-se, înfășurat în bandaje. Apoi, a stat la masă, a mâncat și a băut.

De dincolo de zidurile cetății, se aud urale: „Osana! Bine este cuvântat Împăratul care vine în numele Domnului!” Sunt ucenicii și alaiul care L-a însoțit pe tot drumul de la Betania.

Freamătul crește pe străzile Ierusalimului, se flutură crengi de finic, copiii se bagă în față, să vadă mai bine: „Vine, vine! A ajuns la Muntele Măslinilor!”

***

Ar trebui să fie cea mai frumoasă zi din viața Sa. În vale, cupola Templului strălucește în soare. Cetatea Ierusalimului, cu palate bogate și case albe, se așterne la picioarele Lui. Se văd puhoaie de oameni, ca niște furnici, revărsate pe străzi, se aude vuietul mulțimii care fierbe. Și totuși El este trist, cum nu a fost niciodată. Îi plânge inima. Știe ce va urma:

„Dacă ai fi cunoscut și tu, Ierusalime, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tăi, căci vor veni zile peste tine când dușmanii tăi își vor săpa șanț în jurul tău și te vor împresura și te vor strâmtora din toate părțile, și te vor face una cu pământul, și pe fiii tăi care sunt în tine, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale!”

În sfârșit, a ajuns! Porțile largi îl așteaptă căscate, să-L înghită. Privește spre mulțimea care se bulucește să-L vadă, să-L pipăie. Le citește uimirea în ochi, observă cum le îngheață uralele pe buze, cum li se lungesc fețele.

„Sărăntocul ăsta este Împăratul Lumii? Așa arată Mântuitorul pe care-l așteptăm de mii de ani? Călare pe un mânz de asin, cu sandalele atârnând prin colb, însoțit de un alai de dezbrăcați și sărăntoci? Unde-I este armăsarul, unde, armura strălucitoare, unde, oastea cu care să-i zdrobească și să-i alunge pe romani?”

Explozia de entuziasm se transformă încet, mai întâi în tăcere, apoi într-un murmur de ostilitate, alimentat șerpește de agenții fariseilor, infiltrați în mulțime. Terenul pentru acel groaznic, neverosimil „Răstignește-L! Răstignește-L!” de peste câteva zile a fost pregătit.

Să-l ai pe Dumnezeu lângă tine și să nu-L cunoști? Mai rău, să-L omori? Există dramă mai mare?

Să nu fim ipocriți! Istoria a proclamat de atâtea ori moartea lui Dumnezeu. S-au găsit mereu sumedenie de pretendenți să-I vâneze locul.

Noi înșine, egoiști și îngâmfați, când ne proclamăm împărații lumii și buricul pământului, nu suntem mai buni decât cei care L-au răstignit ATUNCI.

În zilele noastre, Deicidul a ajuns activitate curentă. Ba chiar, o ideologie descoperită în șifonierul bunicului uvrier, scuturată de praf și recondiționată, ambiționează să ne transforme pe toți divinități. „Dumnezeul nou, visul de aur al întregii Omeniri!”

S-a brodat multe pe marginea acestei confuzii istorice, a acestui quid pro quo fatal, care a dus acum 2000 de ani la Răstignire. „Nu L-au cunoscut pe Dumnezeu, și de aceea L-au ucis!”, este ipoteza cea mai frecventă. Așteptau un erou eliberator, un Simón Bolívar, un Cid Campeador, să-i calce în copitele calului pe ocupanți, și s-au pomenit cu un coate-goale, care le promite că va le va fi bine pe lumea ailaltă, dacă acceptă suferința fără să crâcnească pe lumea asta. Sau cam așa ceva.

În aceste condiții, cine nu s-ar fi înșelat, onorată instanță? Cine putea bănui că Dumnezeu este un fel de Harun Al Rașid care umblă deghizat numai ca să afle ce se mai petrece, să iscodească lumea, ca apoi să aibă de ce să te acuze?

Există însă și o alternativă cutremurătoare. Primul lucru pe care Iisus L-a făcut, după ce a intrat în Ierusalim, a fost să-i alunge pe zarafi din Templu și să-i pună la punct pe farisei. A sfidat Establishmentul. După ce, mai înainte, pactizase cu Ocupantul, acceptând să-i plătească bir.

Ce fel de Dumnezeu este acesta, care nu se sinchisește nici de Ierarhiile sociale, nici de Revoluțiile împotriva lor? Să recunoaștem, e un Dumnezeu tare antipatic și incomod, care amenință să lase fără pâine pe mulți pescuitori în ape tulburi! Mai bine te lipsești!

Chiar așa, dacă L-au cunoscut, dar le-a înșelat dramatic așteptările?

Dacă L-au ucis pentru că nu le-a convenit ce fel de Dumnezeu este și ce le promite?