George Miloșan. Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Mutațiile apărute în strategia politico-militară a marilor puteri și a celor regionale - mai ales în ultimul deceniu - au condus la reabilitarea războiului ca instrument de schimbare a realității geopolitice, la nivel internațional. Vechile probleme din timpul Războiului Rece și perioada care a urmat, disoluția Uniunii Sovietice, modul cum s-a realizat decolonizarea, au revenit în actualitate accentuând starea de instabilitate și nesiguranță în mai multe regiuni ale lumii, inclusiv pe continentul nostru. Europa a fost pusă în fața unei decizii, amânată mereu începând cu anii ‘50: construcția unei structuri militare și de securitate proprie.
Expresii ca ,,armată comună’’ și ,,apărare comună’’, care au umplut paginile rapoartelor și comunicatelor redactate la Bruxelles în ultimii ani, trebuie să devină realitate. Toată lumea ar fi de acord, însă se naște o întrebare: apărarea Europei înseamnă doar o armată bine dotată și antrenată? Răspunsul este sigur, nu. Variabilele care trebuie luate în calcul sunt multe și complexe, iar unele nu au legătură cu industria militară și armata, în general. În rândurile de mai jos, încerc să ofer un răspuns problemei în discuție, chiar dacă nu voi lua în calcul ansamblul complet al elementelor de condiționalitate pe care le presupune.
Trezirea din amorțire a Europei
Agresiunea Rusiei în Ucraina a apărut ca un duș foarte rece asupra Europei, trezind-o din ,,somnul rațiunii de securitate’’ alimentat cu somnifere proprii sau timise, cu mare generozitate, de peste Atlantic. Rusia invadase un stat vecin, iar Europa - fie că o numim UE sau ,,pilonul continental’’ al NATO - arătase câd de puțin este pregătită să reacționeze fără Washington. Fără a fi malițios, pot afirma că mișcările de început ale Europei în sprijinul Kievului erau chiar mai lente decât proverbiala ,,viteză a birocrației’’ de la Bruxelles. La 3 ani de la debutul ,,operațiunii speciale’’ a lui Putin, Comisia UE a lansat inițiativa ReArmEurope sau Readiness 2030, ca parte a unei noi Strategii pentru industria continentală de apărare. Este vorba de un instrument temporar și flexibil, insprat după modelul RePowerEU, având ca obiectiv consolidarea producției de armament și logistică de război.
Pe scurt despre ReArmEU, partea nevăzută
Prioritățile sunt legate de rachete, drone și muniție - din rațiuni influențate de evoluția conflictului din est - vehicule blindate și capacități logistice. Am putea spune că este o încercare - în ceasul al 12-lea - de recuperare a unei imagini de organizație lipsită de importanță, militară și politică, a Uniunii Europene. ReArmEurope nu dispune de fonduri proprii, acordate în mod direct și transparent, ci se definește drept un gen de ,,platformă financiară’’ spre care confluează surse deja existente sau resurse reziduale din Ricovery Fund. Prezentând inițiativa, Ursula von der Leyen a fost chiar mai ,,generoasă’’, adăugând fonduri din bugetele naționale ale statelor, capital privat sau sume obținute de la Banca Europeană de Investiții (BEI). Mai mult, statele membre pot să crească cheltuielile militare cu până la 1,5% din PIB peste limita impusă de Pactul de Stabilitate. Alfel spus, deficitul militar se acceptă atâta timp cât este efect al componentei de apărare a bugetului, dar ce te faci când tu ai deja un deficit real de peste 9%, în 2024. Bună întrebare, greu răspuns.
150 de miliarde pentru securitatea noastră
Planul se alătură unor programe deja active: Fondul European pentru Apărare (EDF) - cu 8 miliarde euro, inițiativa ASAP - cu 500 milioane, destinată producției de muniție și EDIRPA - 310 milioane pentru facilitarea achizițiilor între membrii UE. Acestora li se adaugă o serie de noi criterii introduse de BEI pentru atragerea de investiții private în sectorul de apărare și mobilizarea ulterioară de capital național și împrumuturi europene. Comisia susține că prin aceste mecanisme financiare ar putea mobiliza aproximativ 150 miliarde de euro. Greu de crezut, dar posibil, cel puțin pe hârtie. Vedem că este vorba de programe distincte redactate de colective distincte, cu criterii diferite. Cadrul financiar este fragmentat, cu o eficiență limitată. Miezul problemei este la împrumuturi, adică la modul în care pot fi obținute. Banii, cu dobândă derizorie, trebuie returnați. Teoretic, României îi vor reveni 5 din cele 150 miliarde pe care ar trebui să le returneze în 40 de ani cu o perioadă de grație de 10 ani. Foarte frumos.
Domnul Macron ne spune cum stau lucrurile
Cifra de 800 de miliarde euro, vehiculată în spațiul public încă din martie este, de fapt, o proiecție cumulativă a cheltuielilor militare ale statelor membre, până în 2030. În realitate, ar fi mult mai mare, dacă ținem seama de decizia luată la summitul NATO de la Haga din iunie, la solicitarea președintelui Trump. Legat de acest ultim aspect, trebuie să adaug că rezultatul reuniunii de la Haga a fost un exemplu clar și pe un alt palier: modul cum vede Casa Albă chestiunea apărării transatlantice. Europenii vorbesc despre ,,capacitate proprie de reacție’’ dar Washingtonul stabilește tonul. Donald Trump a transmis în mod indirect un mesaj adiacent: sprijinul american pentru vechiul continent nu este garantat, ci ,,negociabil’’. Parcă am mai auzit această muzică și în problema taxelor vamale, pusă pe tapet de Casa Albă în paralel cu cea a cheltuielilor militare. Unul dintre obiective ar fi, cel puțin în viziune trumpistă, revitalizarea industriei pe teritoriul Statelor Unite. Adică și a celei militare, unde Washigtonul are primatul mondial.
Câteodată, trebuie să-i dăm dreptate și lui Emmanuel Macron când spunea, în contextul summitului NATO. ,,Nu poți să ne impui creșterea cheltuielilor militare, să mărești concomitent taxele vamale , pentru ca apoi să ne inviți să cumparăm armament de la tine’’. Rezon, domnule Macron, dar ai uitat cine face jocurile într-o alianță pe care o considerai ,,în moarte clinică’’, în urmă cu câțiva ani. Cum nu vii tu De Gaulle doamne...
Locul României în procesul de înarmare a Europei
Pentru România, ReArm Europe este o șansă istorică sau ar trebui să fie. Guvernul ne-a anunțat că va accesa cele 5 miliarde euro din fondul de împrumuturi, pentru a moderniza industria de apărare. Știm cu toții că aceasta fusese marginalizată în mod voluntar până acum pentru că limita obținerea de comisioane - a se citi ,,șpăgi’’ - datorită unui control ceva mai riguros decât în domeniul civil. Provocările sunt însă uriașe. Industria românească este fragmentată, subfinanțată și lipsită de competitivitate. Proiectele sunt puține, iar parteneriatele internaționale, fragile.
Resursa umană - odată la cote înalte - este modestă, ca să nu spun mai mult. Piețele de desfacere de odinioară au dispărut sau au fost preluate de alții. În timp ce România încearcă să reabiliteze o industrie tradițională, Polonia, Republica Cehă, Slovacia - ca să mă refer doar la statele din vechiul ,,lagăr socialist’’ - s-au dus mult înainte, investind direct sau în parteneriate cu marii producători mondiali. Ca să nu mai vorbim de Franța, Germania și Italia care sunt deja pe linia de start, cu companii pregătite să absoarbă fonduri și să livreze rapid. Franța, de exemplu, este al doilea exportator de arme din lume, după SUA, are infrastructură, know-how și influență politică. România le avea pe toate și le-a pierdut datorită indiferenței clasei politice.
Un interes crescut pentru reabilitarea rapidă a industriei noastre de armament vine din partea companiilor private, atâtea câte sunt, dar și aici există un impediment major care nu are legătură cu accesarea fondurilor europene. Se lovesc de actul normativ privind achizițiile militare, vechi și greoi, deși croit pe un ,,tipar european’’ în 2011.
O concluzie, cam … pesimistă
Europa va investi mai mult în apărare, dar interoperabilitatea europeană nu va deveni realitate mai devreme de zece ani. Aceasta, doar dacă ReArm Europe va fi implementat în mod onest de către toți europenii. Mă refer la distribuția fondurilor care ar putea fi realizată în mod inegal, în funcție de cine are capacitatea să le absoarbă și nu de cine are cea mai mare nevoie.
Deocamdată, vechiul continent rămâne dependent de umbrela NATO, care înseamnă America. Washingtonul va accepta o Europă mai activă și mai puternică militar - pentru a descuraja Moscova și a o ține la distanță - chiar dacă va deveni un concurent pentru industria militară americană. Până la un punct, însă. De fapt, aici intrăm într-o zonă de previziune pur teoretică. Așa cum este conceput acum, ReArmEurope nu va transforma UE într-o superputere militară. Față de cele 800 de miliarde destinate apărării până în 2030, Statele Unite vor cheltui aproape 4,5 trilioane, tot până atunci …
Dar inițiativa ar putea fi primul pas spre o Europă care nu mai așteaptă protecție, indicații prețioase și ordine, ci își scrie propria strategie. Care să nu rămână pe hârtie.
