În sfârșit, fumătorul!

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Am tot așteptat.

Recunosc, cu o nerăbdare care, pe măsură ce treceau zilele, începea să semene cu neliniștea. Canada ardea. Grecia ardea. Spania, Portugalia, sudul Franței — pe ici, pe colo, câte o pădure, câte un deal, câteva mii sau zeci de mii de hectare. Evacuări, elicoptere, pompieri, imagini apocaliptice, comentatori climatici, hărți colorate în roșu.

Și nimic.

Nicio țigară.

Urmăream știrile aproape ofensat. Atâtea incendii și nici măcar un fumător neglijent? Nici un nenorocit care să fi aruncat mucul aprins pe geamul mașinii? Niciun individ inconștient care să fi tras ultimul fum la marginea pădurii și să fi plecat liniștit, lăsând în urma lui dezastrul?

Începusem să-mi pierd speranța.

Ani întregi ni s-a explicat că fumătorul nu este doar un om cu un viciu. Este un pericol public ambulant. O mică centrală de poluare, o amenințare pentru sănătatea colectivă și, la nevoie, un piroman latent. Te uiți la el cum își aprinde țigara și nu știi niciodată dacă peste două ore mai există pădurea din apropiere.

Dar vara aceasta fumătorii păreau să lipsească inexplicabil de la datorie.

Până azi-dimineață.

Când, în sfârșit, România a salvat situația.

În localitatea Conachi, din Slobozia am aflat de la tv, un fumător și-a aruncat țigara aprinsă și a dat foc unui câmp.

Am simțit aproape o ușurare.

Așadar, lumea mai are o ordine.

În timp ce Canada și sudul Europei ard spectaculos, din cauze complicate, cu secetă, vânt, temperaturi, vegetație uscată și toate explicațiile serioase ale vremurilor noastre, undeva, într-o localitate din România, a apărut omul simplu. Fumătorul clasic. Cu țigara lui. Fără sateliți, fără modele climatice, fără conferințe internaționale. Un om și un muc aprins de țigară și un câmp.

Nu știu cât a ars. Poate puțin. Nici nu mai contează. Important este principiul. Important este că, după atâtea incendii în care țigara refuza cu încăpățânare să apară, cineva a restabilit echilibrul moral al planetei.

Și, firește, trebuia să fim noi, fumătorii. Ar fi fost păcat să nu fie așa.

Dar și mai acută este problema îngrozitoare și periculoasă pentru nație,  bieții oameni care vapează în interior.

Nu inflația, nu minciuna, nu frica administrată zilnic — ci aburul. Se fac liste de semături pentru interzicerea acestei acțiuni care amenință sănătosul nostru popor.

Cu intenții bune, firește. Așa încep toate. Fumătorii sunt declarați problema. Urmează soluția: interdicția. Apoi separarea. Apoi ideea că poate n-ar trebui să mai fie deloc.

Istoria e mereu aceeași, doar pretextul se schimbă. Nu mai miroase a tutun, ci a morală sterilă. Iar oamenii respiră din ce în ce mai atent, ca să nu deranjeze.

Mai există o veste dură pentru fumători! Uniunea Europeană se pregătește pentru o măsură drastică și intenționează să recomande interzicerea țigărilor cu filtru și a țigaretelor electronice. Fumătorilor li s-ar putea interzice și fumatul în aer liber, iar unele generații — născute după o anumită dată — nu vor mai avea dreptul să cumpere produse din tutun, potrivit Heute.at.

Citesc, de obicei știri dimineața, în timp ce cafeaua își anunța din ceașcă aroma dulceagă și fumul trabucului de aseară plutea încă în aer, ca o amintire interzisă. Bruxelles-ul și OMS vor să salveze omenirea de ultimul ei viciu vizibil. După carne, zahăr și combustibili fosili, vine rândul fumului. Se discută, zic ei, nu doar interzicerea țigărilor cu filtru și a țigaretelor electronice, ci și abolirea dreptului de a fuma în aer liber. În unele țări, cei născuți după o anumită dată nu vor mai putea cumpăra niciodată un pachet de țigări. Ca și cum libertatea ar fi un virus transmisibil prin inhalare.

E uimitor cum, în numele sănătății, se instituie o nouă formă de totalitarism, aparent blând — o dictatură a respirației pure.

O lume fără fum, fără mirosuri, fără riscuri. Toate spontaneitățile, toate micile plăceri vor fi reglementate până la ultimul miligram de nicotină și ultimul gram de vin. Și e tot atât de uimitor cum slugile neomarxiste din politică și presă se alătură acestei mizerii…

Țigara nu e doar o dependență, ci o meditație. O suspendare a fluxului, o clipă de solitudine activă. Într-o lume care vrea să controleze totul, până și respirația devine o chestiune birocratică.

Îmi imaginez un viitor în care poliția respiratorie va patrula parcurile: „Domnule, inspirați prea adânc! Respirați doar aerul aprobat de Uniune!”

Și atunci, poate, singura formă de revoltă va fi să tragi, pe furiș, o gură de aer imaginar.

Îmi aprind un Montecristo Edmundo, cu sentimentul vinovat al celui care păstrează un ritual pe cale de dispariție. Nu e vorba despre fum, e despre libertate. Despre acel gest de independență care scapă algoritmilor și comitetelor de etică.

Fumul se ridică lent, ca o rugăciune arsă. În el mai supraviețuiește o umbră de om.

Urăsc batjocura la care e supus fumătorul. Nu mai există nici un loc care să-i aparțină cu adevărat, doar colțuri amenajate ca pentru animale de muzeu: cuști de sticlă în aeroporturi, cabine cu aer reciclat, scaune tari, lumini chioare. Intră omul — și deja e expus; trecătorii își lipesc privirile de geam ca de o vitrină, ca de o condamnare la vedere. Țigara nu mai e gest, e mărturie. Fumul se ridică, se lipește de sticlă, devine condamnat în spatele tău: iată-l, prinde-l, îi vezi respirația. Nu e refugiu, e tribună publică a umilinței.

La restaurante, procedura e la fel de vulgară: te scot din sală, îți trântesc pe trotuar un loc improvizat între ghivece prăfuite și scaune de plastic, iar tu, cu paharul în mână, în frig, tragi fumuri sub privirile celor care au rămas la masă, la căldură. Râsetele se rostogolesc înăuntru, geamul separă lumea pozitivă de lumea condamnabilă; tu stai afară, cu gulerul ridicat, cu țigara la buze, tremuri de frig sau de dispreț, și îți joci dreptul la un viciu ca pe o umbră rușinoasă.

În trenuri nu mai există povestea fumului comun; e goană rușinată: cobori pe peron, aprinzi pe fugă, tragi două fumuri ca o înjurătură mută, apoi te întorci în vagon, ascuns, ca și cum ai fi comis un furt.

Birourile au creat ritualul colectiv al condamnaților: la ora fixă, oamenii ies afară, cu ecusoanele atârnând, se adună în grupuri mici pe bordură, fumează grăbit și tăcut, apoi reîntorc la birou cu mirosul lipit de haine, ca și cum tocmai ar fi fost la înfăptuirea unei vinovății.

Toate aceste grupuri seamănă între ele: aceeași rigiditate a umerilor, aceeași înclinare a capului când vin privirile nonfumătorilor, aceeași obligație de a nu vorbi prea mult, de a nu sta degeaba — doar de a fuma și de a reveni la normalitatea interioară a celor care au dreptatea de partea lor.

Și totuși, îmi vin în minte vremurile nu foarte îndepărtate, când fumul nu era rușine, ci atmosferă.

Avioanele aveau secțiuni pentru fumători, iar stewardesele goleau des scrumiera mică de aluminiu - o casetă mică, în brațul fotoliului, și aduceau un espresso minunat și paharul de whisky.

Era firesc, nimeni nu se întreba de ce, iar cerul era traversat nu doar de zgomotul motoarelor, ci și de spirala leneșă a fumului albăstrui. În redactii, zgomotul mașinilor de scris se amesteca cu cel al brichetelor și cu mirosul cafelei tari. Pe mese, scrumierele erau pline până la refuz, mucurile arse se amestecau cu foi mototolite, titluri tăiate, ciorne uitate în grabă. Nu era de conceput o redacție fără fum, fără scrumieră, fără omul aplecat peste pagină, cu țigara atârnată de buze. Îi văd parcă pe Nichita Stănescu, care spunea: „Fumez ca să-mi țin mâinile ocupate, altfel mi-ar fi rușine de goliciunea lor.”

Țigara era o prelungire a gândului său, un fel de baston de orb care pipăia aerul poemelor. Îl aud pe Radu Cosașu scriind cu umor amar: „Țigara e singura mea educație fizică, singurul meu sport practicat zilnic, cu seriozitate.” În fraza asta, jumătate ironie, jumătate confesiune, era adevărul unei generații: fumatul nu era doar un viciu, era o disciplină, un ritm al scrisului și al vorbitului.

În cafenelele celebre, la mesele înecate în fum se adunau scriitori, ziariști, artiști: Nichita, Cosașu, Ștefan Augustin Doinaș, toți cu țigara aprinsă între două fraze sau două replici.

Se schimbau cărți, reviste, discuri de vinil, se discutau idei, se certau și se împăcau, iar țigara era semnul că timpul are răbdare cu ei. Fumul nu despărțea oamenii, îi apropia. Aprindeai țigara de la țigara celui de lângă tine, și gestul acesta, aparent mărunt, era o formă de fraternitate, un pact nevăzut al conversației. În jurul unei cafele și al unei țigări se nășteau articole, se făceau planuri de reviste, se rupeau alianțe, se lega literatura de viață.

Astăzi nu mai există redactii, nu mai există cafenele adevărate, nu mai există idei. Clădirile curate, cu geamuri imense, fără fum, sunt doar depozite de birocrați; birourile albe, aseptice, sunt doar incubatoare de prezentări PowerPoint; „cafenelele” de azi respiră azi doar prin laptopuri deschise și oameni care tac cu ochii în telefon. Niciun fum, nicio discuție, nicio ceartă aprinsă, niciun hohot de râs care să dureze mai mult decât un like.

Totul a dispărut împreună cu scrumierele acelea grele și pline, în care arderea unei țigări era dovada că ideea nu se năștea singură, ci dintr-o respirație comună. Și e limpede că, dacă Nichita ar mai rosti astăzi fraza lui sau dacă Cosașu ar mai scrie despre „sportul” țigării, ar fi primiți cu același dispreț cu care e privit fumătorul în cușca de sticlă din aeroport.

Și culmea ipocriziei este că toate aceste interdicții sunt justificate în numele „grijii pentru sănătatea nefumătorilor”, de parcă ar fi existat vreodată o grijă reală pentru sănătatea publică. Asta într-o lume în care străzile sunt pline de gaze de eșapament, unde aerul orașelor e saturat de praf, de noxe, de fum gros de motorină, unde poluarea depășește de zeci de ori pericolul unei țigări.

Nimeni nu se ridică indignat împotriva rafinăriilor, nimeni nu interzice traficul sufocant al bulevardelor, nimeni nu mută fabricile care scuipă chimicale în aer.

Dar fumătorul trebuie izgonit, stigmatizat, arătat cu degetul, ca și cum el ar fi singurul care strică aerul lumii. E o farsă, o mascaradă prin care viciul mic e condamnat, iar viciul mare e acceptat, chiar protejat.

Pe pachete, cu poze sumbre și litere mari, stă scris limpede ceea ce Vonnegut a spus în glumă amară: „Începînd de la vîrsta de 12 ani fumez… şi, de ani buni, ei îmi promit – încă de pe pachet – că mă vor ucide.” E adevărat, ne amenință moartea de pe pachetul de țigări. Dar mai întâi ne condamnă la un spectacol mult mai viclean: ni se ia demnitatea. Camus aprindea o țigară și privea marea; azi, marea a fost interzisă pentru noi, înlocuită cu parcarea din spatele restaurantului sau cu trotuarul jilav din fața biroului.

Márquez spunea că n-a scris niciodată fără să fumeze — ce ar face acum, când scrisul i-ar fi smuls din mâini și aruncat pe stradă, cu manuscrisul sub braț, bătut de ploaie? Literatura însăși ar fi obligată să se ascundă printre treptele clădirii, cu scrumiera în palmă.

Toată povestea asta a „sănătății publice” e un teatru al ipocriziei.

De la tribuna lor, ne spun că ne iubesc, că vor binele nostru; în realitate ne trimit acolo, în umbra lor, să ne dea de înțeles că am fost corectați. Își rezervă dreptul de a se uita la tine cu fața scârbită, pe când ei rămân la adăpostul mesei, la căldura salonului — veghetori morali ai unei lumi care pretinde bunătate și dă în fapt umilință.

Și totuși, aprind țigara. O aprind cu mâna care nu se ferește de rușine, cu vocea care nu cere permisiune. Rușinea nu e la mine, e în privirile lor; rușinea e în vitrina aceea, nu în scrum. Când fumul se ridică, nu cer iertare: cer doar să fie văzută clar mizeria lor, aroganța lor mică, teatrul lor de binefacere.

Fumătorul nu e un proscris romantic; e un om scos la vitrină de o societate care a inventat o etichetă a vinovăției și o etichetă a supunerii. Îl forțează să fie mic, să se mute, să se ascundă, să-și cerșească un colț. Eu nu mă ascund. Aprind țigara. Și dacă pentru asta trebuie să fiu privit, atunci să mă privească de sus — eu mă uit în jos și văd că mâna mea nu tremură. Iar când ultima țigară va rămâne scrum, să nu rostească nimeni cu compasiune că touși, s-a exagerat…

Noi nu am cerut mila lor; am cerut doar dreptul de a fuma, fără a fi transformați în condamnați publici. Și dacă asta — să tragi fumul în piept, cu un gest simplu, sub privirile lor pline de reproș e o crimă, atunci să fie limpede: prefer să fiu vinovat, decât supus batjocurii.