Simona, Simona, Simona! În ovațiile, aplauzele și scandările mulțimii se amestecă antagonic toate tarele, frustrările și dorințele înnăbușite ale unui popor aflat în disoluție

• nevoia de idoli cinstiți • nevoia de cult al personalității • nevoia de a disprețui și a de a iubi

Aici s-a stricat grav echilibrul acestei nații, în ultima sa evoluție istorică. Am avut din plin ce să urâm, dar n-am avut ce să iubim, în ultimele treisferturi de veac. După 1989 am găsit în ce să sperăm, dar speranța a devenit, rapid, eșec programatic. Și iar am rămas fără idoli de adulat. Suntem un popor ca o femeie ce se sluțește fiindcă n-are pe cine și cine s-o iubească.  

O vreme, sportul a fost un surogat pentru dezamăgirile din politică. Pentru că sportul e mai antrenat, mai călit și folosește mijloace relativ corecte de exprimare, s-a degradat mai greu decât perversa și scârboasa politică. Ca să fim cinstiți, sportul a avut rezultate în virtutea inerției, prin sistemul și sportivii pregătiți sub umbrela și directivele regimului comunist.

Din aceeași inerție, statul postdecembrist a mai păstorit paternal sportivii, cât a mai avut ce să le dea și cât nu s-a făcut jaf prin federații. Uite-așa am trăit și am respirat încă puțină stimă de sine: prin fotbaliștii așa-zisei generații de aur, prin handbalistele generației Oltchim, prin scrimeuri sau prin rămășițele școlii de gimnastică, apusă o dată cu Belu și Bitang.

În afară de Hagi, sportul românesc n-a mai avut vreun sportiv exponențial, idol incontestabil în ultimii 30 ani. După ce fotbalul și sportul, în general, s-au tuflit aproape iremediabil, dezechilibrul provocat de politică în organismul popular n-a mai avut niciun debușeu de defulare. Cum ar zice rapsodul popular, nația n-a mai avut cum își ostoi aleanul pricinuit de relele boierilor și aroganța străinilor.

Nu i-am mai învins în sport pe cei care ne-au cumpărat țara și ne-au pus pe statele lor de plată. N-aveam cu ce să-i mai sfidăm sau să ne împăunăm în fața străinilor. O nație de săraci, la propriu și la figurat, lipsiți de mândria identitară de a fi român, măcar prin sport, dacă n-avem puterea Americii sau a Rusiei și suntem oaia bearcă a UE. 

În zeama asta grețoasă, tulbure-amară, a apărut Simona Halep. O sportivă a unei minorități, până la urmă, învățată cu munca grea și perseverentă. Învățată să respecte ierarhiile comunității, unde femeia, oricît de tenismană de succes ar fi, are rama ei prestabilită, la fel ca racheta. Învățată să lupte cu încăpățânare, până la epuizare, dar nu până la sacrificiu. 

Din această lume vine Simona Halep. O lume a transhumanței care are orice vreți voi din Miorița, dar nu vocația renunțării. Uitați-vă la Gigi Becali și veți înțelege. El, căposul, știe că poate să câștige și dacă n-are stofă de campion. Audaces fortuna iuvat. Trebuie să forțezi soarta sau norocul. Chiar dacă visa la asta încă de mică, aromânca Halep era prea femeie ca să știe că poate și cum poate deveni o eroină. În neamul ei, doar bărbații au prim planul... c-așa e-n tenis la machedoni. Femeile stau pe linia de fund și lovesc mingea cu putere de acolo, poate punctează. Sau poate nu. 

Ei bine, cel care i-a denunțat Simonei pasivitatea de rahat din balada Miorița e un tot un neam de oieri, de la Antipozi. Că asta sunt australienii, unii dintre principalii furnizori mondiali de lână și carne de oaie. Darren Cahill e profesorul Higgins al domnișoarei Halep. El a găsit-o cumva debusolată și blocată, după sacrificiul ritualic al castrării feminine (aka mamoplastie de reducție) care i-a adus ceva rezultate Simonei, dar și primul eșec la nivel înalt, la Roland Garros.

Cei doi urmași ai transhumanței, Cahill și Halep au pus la cale ca pastrama să se facă din alde Kerber, Șarapova, Muguruza sau varianta afumată Sloane Stephens. Poporul și-a recăpătat dreptul la self esteem și pastramă sportivă, dacă aia politică e mucegăită. Simona și-a căpătat dreptul de a fi zeiță. E peste regele Hagi, cum zic pasionații de fotbal. E peste fiindcă e numărul 1 și are un fel de titlu mondial, într-un sport individual. Hagi nu putea să câștige fără Belodedici, Gică Popescu sau Răducioiu. Tata Stere știe mai bine asta, că a fost fotbalist profesionist, până se se-ntoarcă la oi. 

Câteva cuvinte despre tata Stere. Era talentat, extremă cu viteză debordantă la Săgeata ( !!!) Năvodari din divizia a 4-a, un fel de indianul Talpă-Iute al machedonilor. Specialiștii spun că ar fi ajuns mare dacă bunicul Simonei nu s-ar fi opus să joace la nivel superior, unde nu erau însă banii de azi.

 

Acum Stere e un tată mega-fericit. Mă întreb cum se simțea el când prindea o zi mai proastă și auzea din tribune insultele alea aproape clasice la meciurile din divizii inferioare, de genul : să-ți iau familia-n pluă de dobitoc ! Și până la titlul de la Roland Garros au fost destui care i-au luat fata-n cătare, că n-are față de campioană. Unii dintre ei au fost azi la prezentarea trofeului. 

 

Și eu am avut ezitări și nerăbdări. De pe margine e ușor să ceri și să fluieri, știe asta doar cine a făcut sport la un nivel intens. Fetei ăsteia n-avem ce să-i mai cerem, n-avem de ce s-o mai fluierăm și nici s-o bănuim că trântește meciuri la pariuri, unde-a jucat tata Stere.  De-acum, pariul e cu ea însăși.