Înainte să împlinească 18 ani, Sofia află că a rămas însărcinată cu Knopf, un om foarte influent, aflat în plină ascensiune…

Sarcina fetei nu are cum să rămînă fără urmări, aşa că Albert este trimis să o ucidă. În scenă intră Paul, un bărbat misterios şi tăcut, care o salvează pe Sofia şi apoi o ia cu el într-o călătorie spre Vest şi spre libertate, încercînd să pună cît mai mulţi kilometri între ei şi necruţătorul Albert. Pe urmele lor porneşte şi Anton, fratele geamăn al fetei, hotărît să-şi recupereze cu orice preţ sora pe care o crede răpită. În paralel, Isabela se luptă cu dragostea ei împărţită în două, cu sentimentele de vinovăţie şi cu alegerea pe care trebuie să o facă în curînd. Dumnezeu îşi face apariţia în carne şi oase. Are buzunarele pline cu secrete, iar agenda lui este cel puţin sinistră. Toţi sînt legaţi prin nenumărate fire invizibile şi, fără să ştie, se îndreaptă cu viteză în aceeaşi direcţie, spre o întîlnire – şi un personaj –care le va schimba vieţile pentru totdeauna.

„Lumea mă întreabă uneori despre ce e vorba în Hoodoo. Le spun oamenilor că e vorba despre o grămadă de chestii. Dincolo de călătorii, muzică veche, sex, cuvinte potrivite şi alegeri proaste, dincolo de sînge şi lacrimi şi răzbunare, e vorba despre cîte puţin din fiecare lucru pe care îl ştiu. A, şi despre sfîrşitul lumii.” (Cosmin Leucuţa)

Cosmin Leucuţa s-a născut pe 3 octombrie 1986, la Arad. În 2009 a absolvit Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Este scriitor cu normă întreagă, iar în timpul liber lucrează la o multinaţională. A început să scrie poveşti la 14 ani şi pînă în prezent a publicat povestiri, nuvele şi fragmente din romane în reviste precum EgoPhobia, LiterNautica şi Hypocrisia. La vîrsta de 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, care este cîştigătorul Concursului de Debut organizat de Editura Adenium în anul 2013. Un alt roman al său – Statele Unite ale lui Dumnezeu – a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, ediţia a VI-a (2013), organizat de Editura Humanitas. În decembrie 2014 a fost cooptat în juriul concursului literar „Incubatorul de Condeie” şi din ianuarie 2015 a devenit invitat permanent al site-ului cultural Semne Bune, unde contribuie cu articole, recenzii şi editoriale pe teme variate. În octombrie 2017, Editura Casa de Pariuri Literare i-a publicat o culegere de povestiri scurte intitulată Numele altora. Locuieşte în Timişoara, împreună cu cele două pisici ale sale.

 

 

Fragment

Sofia gândi:

 

„Uneori, oamenii îşi complică vieţile inutil“.

 

Fac alegeri prosteşti, din comoditate sau dintr-un simţ al aventurii prost orientat. Şi atunci rezolvarea complicaţiilor devenea lungă, problematică şi dureroasă. De ce Knopf, un bărbat care ar fi putut avea orice femeie ar fi vrut, o alesese pe ea? De ce Sofia acceptase să se culce cu el? De ce se lăsase atrasă de el, atrasă în jocul acela pervers şi bizar, cu degete şi coapse şi mâini şi buze? De ce nu se protejaseră? De ce nu se protejase ea? De ce nu făcea avort?

Avort.

A doua silabă din acest cuvânt suna sinistru în urechile Sofiei. Mai ales în urechile ei. Aglomerarea aceea de consoane tăioase, brutale, neşlefuite... parcă şi vedeai cuvântul acesta secerând tulpina în vârful căreia se afla fructul deopotrivă detestat şi iubit. Fructul născut din sămânţa otrăvită a copacului negru. Seva ţâşnind în jeturi scurte şi rapide, apoi calmându-se şi începând să se închege. Fructul căzut la pământ, coaja spartă, se ofilea, se usca şi devenea o masă flască ce intra rapid în putrefacţie, înecată în balta aceleiaşi seve care trebuia să-l ţină în viaţă. Sofia nu adoptase o poziţie fermă în legătură cu această soluţie. Nu făcuse asta fiindcă niciodată nu se pusese problema să aleagă acea soluţie. Foametea, războiul, segregarea sexuală subtilă din societatea modernă... avortul... astea nu erau problemele Sofiei. Un avort ar fi rezolvat multe, în mod sigur. I-ar fi rezolvat problema.

Avort.

O groază de contradicţii îngropate sub acelaşi cuvânt. Să-i dai viaţă ca să ai ce ucide. Şi-l închipuia pe Knopf stând în faţa ei, cu mina aceea insondabilă şi cu braţele uşor deschise. Dacă vrei copilul, va fi doar al tău. Dar, dacă vrei avortul, voi fi acolo şi va fi avortul nostru. Chiar aşa. Nu invers. Chiar aşa. O contradicţie în fiinţa ei, un blestem înnădit în fiinţa ei la fel de natural ca muşchii de pe oase sau ca bătaia inimii, dimineaţa devreme.

Avortul.

O armă pe care putea să o scoată din teacă doar cu foarte mult curaj, şi care trebuia neapărat înmuiată în sânge înainte de a fi băgată la loc. Să se fi dus să-l fi făcut. Avortul, adică. Apoi i-ar fi putut trimite lui Knopf un mesaj.

 

Dragul meu domn Knopf,

 

Îţi aduc la cunoştinţă că am întrerupt sarcina aceea care îţi producea atâta neplăcere şi stres (am ataşat mai multe fotografii – una cu mine pe patul de operaţie, alta cu medicul ţinând în palmă fetusul care ar fi putut fi fiica sau fiul tău). Aşa că de acum încolo poţi să dormi liniştit şi să îţi vezi de planurile tale de a domina lumea. Ah, te rog să nu uiţi să îţi retragi gorilele de pe urmele mele. Prezenţa lor mă deranjează într-un hal...

 

La revedere.

Niciodată a ta,

Sofia

 

Totuşi, ea nici măcar nu cochetase cu ideea unei mici ucideri. Doar una mică. Stârpirea problemei era un gând înfricoşător. Sexul neprotejat avea, ca orice altă activitate plăcută şi periculoasă, propriile efecte, de care Sofia era foarte conştientă, dar prezenţa şi prestanţa lui Knopf păreau să spună că nimic rău sau neprevăzut nu i se putea întâmpla fetei cât timp era cu el. Era invincibil, iar lângă el şi ea se simţea la fel. Copilul din pântecul ei nu era un motiv de alarmare. Era copilul ei, aşa cum ea era mama lui. Îl iubea şi îl dorea. Knopf era cel care fusese luat prin surprindere. Apoi ochii lui Paul căzură din nou pe pântecul ei încă plat şi o întrebă, rupându-i şirul gândurilor:

— Ce nume o să-i pui copilului?

— Robert.

— Şi dacă va fi fată?

— Va fi băiat.

— Pari foarte sigură. În ce lună eşti? A doua, a treia?

— Cam aşa, confirmă ea.

— Păi, încă nu se poate determina sexul. Din câte ştiu eu.

— Corect. Dar nu am nevoie de analize medicale. Ştiu că va fi băiat, zâmbi fata.

— Robert e un nume frumos. Aşa îl chema pe taică-meu.

— Serios?

— Arăt eu a mincinos?

— De unde să ştiu eu? ridică ea din umeri.

Paul zâmbi pentru sine.

— Unde e acuma? întrebă fata.

— Cine?

— Taică-tău.

— A murit acum ceva vreme.

Sofia vru să spună că îi părea rău, dar nu îi părea, şi asta nu fiindcă era o fată rea sau nepăsătoarea la suferinţele altora, ci pur şi simplu fiindcă nu credea în cuvinte şi păreri de rău rostite doar pentru a umple câteva secunde de tăcere, aşa că tăcu din gură şi lăsă golul să se prelungească. Fata încerca să se transporte înapoi în timp, la momentul naşterii sale, la momentul în care îşi începuse existenţa. Trecu repede prin ani întregi de viaţă şi amintiri, prin culori şi haine care deveneau din ce în ce mai mici şi mai copilăreşti. Urmărea în mintea sa derularea anilor înspre trecut. Era liniştitor. Era ca şi cum s-ar fi îndepărtat de un pericol, ca şi cum s-ar fi întors acasă. Apoi încercă să-şi aducă aminte de vremurile de dinainte.

Nu putu şi se înfioră.

A fi sau a nu fi.

Asta era alegerea.

Dacă maică-sa, tânără, cu doi copii pe cap, cu burta la gură şi un soţ lipsă, s-ar fi trezit într-o dimineaţă cu gândul că era de ajuns? Că Patric şi Feodor erau de ajuns, iar Sofia şi Anton nu mai erau necesari. Că lumea se putea lipsi de prezenţa lor, de spiritele lor, de numele şi de feţele lor. De ideile lor şi de greşelile lor. Auzi timpul rupându-i din trup, pe ea şi pe Anton, şi o duru. Auzi nefiinţa învăluindu-i pe amândoi şi, dacă ar fi fost să o spună pe şleau, ar fi spus că nu era ceva plăcut. Privi spre Paul, apoi îşi întoarse capul spre dreapta. Prima ei alegere fusese categoric cea corectă. Nu îi plăcea să se contrazică singură şi nu o făcea.

Dumnezeu ştia ce hotărâse tânăra femeie şi era de acord.