Dacă în culegerea comsomolistă „Pentru Patrie! Pentru Stalin”, publicată în 1952, ar fi strecurat vreun savant sovietic venit din viitor mănunchiul de texte juridice pregătit de Guvernul Grindeanu ca să repare onoarea Marelui Conducător, editorul de carte le-ar fi considerat creații literare avangardiste. Glasnost ar fi apărut la sfârșitul războiului, iar Gorbaciov ar fi fost un biet penibil.

Suntem în epoca în care „Totul pentru front, totul pentru victorie” combină Bumbești-Livezeni cu Marțea Neagră, sacrificând, pentru reintroducerea Conducătorului în cartea de istorie, soarta unor oameni.

Tehnica perdelelor de fum nu se află la prima desăvârșire politicianistă în România, iar dacă nu suntem atenți, vom avea sub ochi încă un episod dizgratios al autoritarismului fără limite. Căci asta s-a petrecut: cele două propuneri de modificare a legislației penale, referitoare la categoriile Grațiere și Amnistie, au fost cuplate intenționat mizându-se pe emoția pe care o va stârni enunțul „se vor umple străzile de infractori”. Tot intenționat, proiectele nu au fost supuse dezbaterii publice, inițiatorul mizând pe faptul că energia degajată public, civic, de partea legată de Grațiere o va diminua pe cealaltă, iscată de Amnistie. S-a estimat că, la adăpostul confuziei, beneficiind de puterea executivă și majoritatea parlamentară, cu un președinte care se va teme de demitere, toți așii sunt într-o mână.

Foarte mulți au călcat în capcană – acesta este rostul unui simulator de zgomot – și nu mai cântăresc lucrurile limpede, așa cum s-ar fi întâmplat dacă proiectele ar fi ajuns în dezbatere publică, cerând expertiza specialiștilor. Căci puțini mai disting între faptul că grațierea se referă la persoane, iar amnistia privește faptele. Nu este același lucru să grațiezi un om de 65 de ani pentru o evaziune unde prejudiciul a fost recuperat și să consideri abuzul în serviciu infracțiune doar dacă prejudiciul depășește 200.000 de lei. Adică amnistie mascată. Dacă dispare abuzul în serviciu, dispare și instigarea la abuz în serviciu, delict de care sunt acuzati Conducătorii într-un dosar cu prejudiciu de 100.000 de lei. Ca să nu mai vorbim de ștergerea cazierului, ceea ce i-ar permite să fie premier și lui Nicușor Constantinescu! Ca să nu mai vorbim de faptul că un primar care comite abuz în serviciu împotriva instituției trebuie să se autodenunțe rapid, altfel scapă, dar numai dacă paguba sare de 45.000 de euro. Vedeți care e de fapt miza?

Nenorocirea este că foarte mulți, unii interesat, judecă simplist și rămân la tema grațierii infractorilor. Chiar și aici, discuția trebuia purtată transparent. Cei încătușați merită să trăiască, nu să le fie amputată umanitatea, nu să fie transformați în animale. E scump, deci să piară? Și democrația e scumpă, și atunci ce facem, nu mai organizăm alegeri, ca să economisim? Ei au greșit, dar dacă nu le dăm nicio șansă să regrete, să revină la statutul de om, atunci am irosit banii pe întreținerea lor.

Inexistența dezbaterii largi introduce în practica publică discreționarul, abuzul, adică exact ceea ce provoacă scârbă românilor sătui de cocote politice. Privilegiile, interesul ocult, elefanții despre care vorbea Klaus Iohannis, ticăloșia clasei politice, frăția fărădelegilor au apărut din nou în mentalul colectiv al celor care uitaseră ce înseamnă. Și au ieșit în stradă. Cu bună credință. Mulți dintre cei care nu au fost la vot au urmărit siderați cum, ca în filmul lui David Lynch, „it’s happening again”. Acum ar merge la urne, dar e târziu!

Sau poate nu. Dar e mult mai greu. Strada nu are partener, un Gulliver care s-a dus peste pitici poate nu ajunge. România nu are opoziție, deoarece cel puțin PNL, PMP și UDMR țin în dulap, pregătindu-i să revină activ de bază de partid, toți scheleții din ”Thriller”. Suntem condamnați. De noi nu ne poate salva nimeni. Iar „noi”, adică 39%, am decis: PSD+ALDE=51%. Viitorul imediat sună prost, tentativa de ieri se va repeta mâine sau poimâine, iar atunci, un Gulliver nu va fi suficient