Gianni Infantino: O reformă pentru omenie

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Puțini sportivi români au întruchipat drama competiției mai bine decât Ilie Năstase. Primul lider mondial din istoria clasamentului ATP, câștigător a două turnee de Grand Slam și unul dintre cei mai mari tenismeni ai tuturor timpurilor, Năstase a înțeles, poate mai bine decât oricine, că în sport cele mai adânci răni nu sunt cele din corp, ci cele din suflet.

De-a lungul anilor, în stilul său direct și lipsit de convenționalisme, el a contestat unele dintre ritualurile sportului modern. Între acestea, obligația aproape sacră ca învinsul să-și înghită dezamăgirea, să zâmbească imediat și să-l felicite pe adversarul care tocmai i-a spulberat visul. Năstase a numit această obligație ipocrizie.

Cuvântul a stârnit controverse, dar întrebarea pe care o ascunde rămâne legitimă: poate fi sinceritatea impusă prin regulament? Respectul față de adversar este una dintre valorile fundamentale ale sportului și nimeni nu o contestă. Dar respectul nu este același lucru cu obligația de a afișa o stare sufletească pe care nu o ai. Există o linie fină între eleganță și convenție, iar uneori convenția ajunge să semene prea mult cu ipocrizia.

Cel mai trist meci din fotbal

Aceeași lipsă de înțelegere pentru psihologia învinsului se regăsește și într-una dintre cele mai ciudate tradiții ale fotbalului: așa-numita „finală mică”, meciul în care două echipe care tocmai și-au pierdut șansa de a juca finala Campionatului Mondial sunt chemate să mai dispute încă nouăzeci de minute pentru a stabili cine ocupă locul al treilea. Există invenții care înnobilează civilizația și invenții care îi trădează lipsa de sensibilitate. Finala mică aparține celei de-a doua categorii.

Primul Campionat Mondial, organizat în Uruguay, în 1930, nici măcar nu a avut un meci pentru locul al treilea. Organizatorii au înțeles ceva ce pare să se fi uitat între timp: în clipa în care ai pierdut semifinala, turneul tău s-a încheiat. Visul s-a sfârșit. Nu mai există nimic de demonstrat. Începând cu ediția din 1934, meciul pentru locul al treilea a devenit o tradiție; din acel moment, învinșii semifinalelor au fost obligați să mai joace o partidă. Nu pentru trofeu, nu pentru gloria supremă. Ci pentru a hotărî cine este cel mai bun dintre cei care au pierdut.

Greu poate fi imaginată o idee mai puțin împăcată cu natura omenească. Fotbalul este, înainte de toate, un joc al speranței. Fiecare copil care lovește o minge pe un teren prăfuit visează să joace, într-o zi, finala Campionatului Mondial. Nimeni nu visează să joace pentru locul al treilea.

Semifinala este poate cea mai crudă partidă din fotbal; nu fiindcă este cea mai grea, ci fiindcă este singura în care victoria te desparte de nemurire, iar înfrângerea de tot ceea ce ai urmărit ani la rând. În câteva secunde se prăbușesc cantonamente, accidentări, renunțări, absențe de acasă, copilării sacrificate și vacanțe pierdute. Se prăbușesc ani întregi de viață comprimați în nouăzeci de minute.

Apoi vine fluierul final. În vestiar nu mai există fundași, mijlocași sau atacanți. Există doar oameni. Unul plânge fără rușine, altul privește în gol. Cineva își reproșează o pasă greșită, altcineva retrăiește o ratare. Portarul vede din nou mingea intrând în poartă, atacantul o vede trecând, iar și iar, la câțiva centimetri de bară. Înfrângerea nu se termină odată cu meciul. Atunci începe cu adevărat; se strecoară în memorie, în conștiință, în nopțile care urmează și în toate întrebările la care nu există răspuns.

Iar exact în acel moment, când sufletul ar avea nevoie de liniște, regulamentul își face apariția cu o cruzime aproape birocratică: „Mai aveți un meci.” În puține împrejurări regulamentul pare atât de departe de om. Este ca și cum ai obliga doi oameni care tocmai și-au pierdut casa într-un incendiu să participe, peste trei zile, la un concurs pentru cea mai frumoasă ruină.

Bronzul care nu vindecă aurul pierdut

Susținătorii finalei mici invocă medalia de bronz. Și au dreptate într-o anumită măsură. Există națiuni pentru care locul al treilea reprezintă cea mai mare performanță din istoria fotbalului lor. Pentru ele, acea medalie are o valoare reală și merită tot respectul.

De altfel, există numeroase discipline sportive în care locul al treilea are o semnificație firească și incontestabilă. În atletism, judo, lupte, gimnastică, scrimă, înot sau tenis de masă, medalia de bronz reprezintă o performanță în sine, iar departajarea pentru podium face parte din logica acelei competiții. Fotbalul este însă altceva. Întregul său imaginar gravitează în jurul finalei și al trofeului. Semifinala nu este doar o etapă eliminatorie, ci pragul dintre vis și dezamăgire. De aceea, ceea ce este firesc în sporturile individuale sau în disciplinele în care clasamentul complet are o semnificație proprie nu se potrivește neapărat celui mai popular joc al lumii.

Dar respectul pentru acele performanțe nu schimbă adevărul de fond. Drama unei semifinale pierdute nu poate fi vindecată printr-o medalie. Nu există bronz care să aline aurul pierdut. Aurul se pierde o singură dată, iar finala mică îi obligă pe cei învinși să retrăiască acea pierdere încă nouăzeci de minute.

Istoria este selectivă. Își amintește campionii. Uneori și pe cei învinși în finală. Foarte rar pe ocupanții locului al treilea. Nu din nedreptate, ci fiindcă memoria oamenilor nu este construită pe clasamente, ci pe marile victorii și pe marile drame.

O schimbare mică pentru FIFA

Poate tocmai de aceea primul Campionat Mondial nu a avut nevoie de o finală mică. Cei care au imaginat competiția au înțeles că există înfrângeri care trebuie respectate și dureri peste care nu ai voie să treci cu regulamentul în mână.

Civilizația înseamnă și să știi când să te oprești. Să înțelegi că nu orice poate fi transformat în spectacol și că există momente în care demnitatea valorează mai mult decât încă nouăzeci de minute de transmisie televizată. Sportul există pentru a celebra victoria, nu pentru a administra înfrângerea. Nu pentru a prelungi agonia și nici pentru a transforma tristețea în divertisment.

Finala mică nu este un premiu. Nu este o onoare. Și, în fond, nu este nici măcar o finală. Este o convenție prin care celor învinși li se cere să joace încă o dată după ce visul lor s-a sfârșit. De aceea, dintre toate meciurile care se dispută pe planeta aceasta, finala mică rămâne cel mai trist. Nu fiindcă stabilește ocupanta locului al treilea, ci fiindcă este singurul meci pe care nimeni nu vrea să-l mai joace.

Dacă aș fi Gianni Infantino, nu aș începe cu ofsaidul; nu aș modifica sistemul VAR și nici nu aș schimba formatul competiției. Aș desființa pur și simplu finala mică. Nu pentru că locul al treilea nu merită respect, ci pentru că și înfrângerea are dreptul la demnitate. Uneori, cea mai înțeleaptă reformă a unui regulament nu este aceea care adaugă o regulă nouă, ci aceea care renunță la una veche. Ar fi o schimbare mică pentru FIFA.

Dar una uriașă pentru omenie.