Evenimentul Zilei > Economie > Florea Dumitrescu, guvernatorul Băncii Naționale înaintea lui Isărescu, povestește. Cum și-a plătit România toată datoria externă
Florea Dumitrescu, guvernatorul Băncii Naționale înaintea lui Isărescu, povestește. Cum și-a plătit România toată datoria externă

Florea Dumitrescu, guvernatorul Băncii Naționale înaintea lui Isărescu, povestește. Cum și-a plătit România toată datoria externă

În anii 80, socialismul și-a arătat latura hidoasă. Ceaușescu făcuse afaceri păguboase cu arabii, iar industria era sabotată de decizii hilare luate de Ceaușeasca.

Una peste alta, România ajunsese supraîndatorată, nimeni nu mai voia să ne împrumute, creditorii își cereau banii înapoi. În raport cu românul de rând, statul era însă puternic și discreționar. Așa că a mutat povara pe umerii populației. Din ordin de partid, importurile s-au redus spre zero. Rafturile magazinelor s-au golit, iar de la alimente și haine, până la aparatură și utilaje, cam tot ce producea România a început să ia calea exportului. Pâinea, laptele și ouăle erau raționalizate, românii le luau pe cartelă. Cozile la carne erau uriașe. Ca să nu rămână nemâncați, românii se îmbrânceau până la asfixiere. În acest ritm, începând din 1982, România și-a plătit toată datoria externă. Florea Dumitrescu, fost ministru de Finanțe în perioada Ceaușescu și guvernator al băncii centrale în timpul plății datoriei, explică în in-terviul acordat Evz cauzele pentru care România a fost aruncată în sărăcie.

– Evenimentul zilei: Ați fost ministru de Finanțe din 1969 până în 1978. Cunoașteți dedesubturile care au condus România, în 1982, în incapacitate de plată. Cum s-a ajuns aici?


În doar trei, datoria externă a României s-a dublat din cauza importurilor de țiței din țările arabe, la inițiativa lui Ceaușescu


– Florea Dumitrescu: Când eu am plecat din Ministerul de Finanțe, aveam o datorie de vreo 6 miliarde și jumătate de dolari. Era datoria făcută în timpul mandatului meu și de cei dinaintea mea, timp de 15 ani de zile. În anul 1981, la trei ani după ce plecasem, datoria ajunsese la vreo 11 miliarde de dolari.

– Cum a fost posibil?

– Când i-am dat în primire Finanțele lui Paul Niculescu Mizil, datoria nu era mare. Din 1979 încolo, greșeala mare a fost tot a lui Ceaușescu. A mărit importurile de țiței de la 5-6 milioane de tone, cât erau când eram eu la Finanțe, la 20 de milioane de tone . El a crezut că dacă luam țițeiul ăsta și îl prelucram, îl vindeam și luam bani mai mulți. N-a fost așa. Piața a scăzut și am rămas să plătim datoria. Am plătit banii pentru petrol, că trebuia plătit cu cash, și am intrat în incapacitate de plată.

La finanțe, Paul Niculescu nu știa ce politici să aplice. Până a intrat el în problemă, până a mai avut curaj să ia poziție în fața lui Ceaușescu, a dat liber la importuri. Eu am plecat în anul 1978, în februarie. În tot anul 1978, datoria externă a crescut cu 40%. În 1979 a crescut cu 39%. În 1980 a crescut cu 40%. În trei ani aproape că s-a dublat.

– Cum s-a ajuns la incapacitate de plată?

– Greșeala mare a fost că pe lângă creditele pe 7-8 ani am luat și împrumuturi de la un an la altul. Cam 20-22% din total erau credite pe termen scurt, pe care trebuia să le plătești într-un. Luam credite noi ca să prelungim sau să plătim creditele de la alte bănci. Am făcut și arierate, adică nu am mai plătit datoriile în afară. A intrat în incapacitate de plată atunci Polonia, care avea o datorie mai mare, și după aia am intrat noi. Toți creditorii s-au năpustit asupra noastră. A fost cel mai greu moment din toată istoria Băncii Naționale – să rămâi dator și toți creditorii să te amenințe că nu-ți mai dau credite.

– Ceaușescu ce decizie a luat?

– M-am dus o dată cu situația creditelor la el și când a văzut că suntem datori cu 12 miliarde de dolari m-a întrebat ce dobândă avem. „La unii plătim 5-6%, la alții mai mult. Plătim cam un miliard dobândă”, i-am zis. „Păi de unde, nu vezi că nu avem?”, m-a întrebat. S-a speriat și a zis că efortul e prea mare. Mi-a zis: „hai să facem un efort să plătim banii și apoi facem și noi o bancă, punem și bani cât putem, ne unim cu ăștia din țările arabe, facem noi o bancă și dăm credite”.

– Erau planurile lui pe termen lung. Pe termen scurt, ce decizie a luat?

– Am crescut exportul, am redus importul. Dar să reduci importul nu însemna numai mâncare. Noi aveam nevoie de utilaje din afară, ca să construim fabrici. Nu le-am mai luat. De exemplu, când eram ambasador în China, ne-am angajat că facem pentru chinezi o fabrică de ciment. Partea de automatizare, pentru a zdrobi materialul și a face ciment, era prevăzută în planul de import. Trebuia să importăm utilajele. Ceaușeasca a cerut să vadă situația și a tăiat utilajele din planul de import. „Ce îmi trebuie mie automatizare?”. Ea nu știa că alea erau obligații față de chinezi. Mi-a zis, „lasă că găsim noi soluții”. „Ce soluții să găsim, am promis chinezilor că le dăm fabrica”, i-am zis. Cam așa se luau deciziile. Ceaușescu a diminuat importurile, a mărit exporturile, iar piața internă a rămas sărăcită pentru că am luat și din produse alimentare, care nu s-au mai găsit pe piață. Românii au suportat lipsuri și am pierdut și o mulțime de contracte.