Iată cum ni-l descrie Nicolae Filimon în romanul „Ciocoii vechi şi noi”, apărut în anul 1863:

„Pe spaţiul de pământ ce se cuprinde astăzi între casele lui Resch giuvaiergiul şi vechea sală a lui Momolu, era clădită pe timpul lui Caragea noua reşedinţă domnescă, ce înlocuise pe cea veche din Dealul Spirei, arsă la 1813.

Poziţiunea topografică a acestui palat era astfel: pe locul unde se află astăzi casele lui Bossel era clădit palatul domnesc, compus dintr-un şir de case cu două rânduri, ce începeau din uliţa Mogoşoaiei şi se termina dinaintea caselor generalului Herăscu, pe uliţa numită a Şcoalei.

Citește și Lenevia nemaipomenită din jurul Curții Arse zidită de Ipsilati

Arhitectura acestui palat era vagă şi nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de arhitectură, imitate în ceea ce au ele mai grosolan şi mai neregulat (…)

Curtea domnească, pe timpul acela, se deosebea cu totul de curţile domnitorilor din zilele noastre.

Atunci ea înfăţişa un centru unde se aduna tot ce aveau Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat.

Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul, dintre care fanarioţii se deosebeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente şi temenele ce făceau în dreapta şi în stânga, iar mai cu seamă prin eleganţa veşmintelor tăiate după ultima modă venită din Fanar. (…)

În fundul curţii se vedeau diferite grupe de masalagii şi pungaşi; unii jucau nuci; alţii iasâc şi tura; alţii iarăşi jucau la o para cinci şi stos pe despuiate.

Aceşti tâlhari, în mare parte fanarioţi scăpaţi din închisorile Stambulului, jefuiau cu deplină libertate, în curtea domnească, pe oamenii cei fără experienţă şi creduli”.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric