Enigma Ion Iliescu

Tudorel Urian
9 ianuarie 2014, 12:33

De 24 de ani, în România, începuturile de an sunt puse sub semnul lui Ion Iliescu. 7 ianuarie, ziua sfântului Ion și 1 martie, ziua sa de naștere au fost mereu prilej de pelerinaj pe la sediul PSD, subiect de reportaje impresionante în emisiunile informative ale posturilor de televiziune, având mereu printre protagoniști gospodine voluntare și pensionari cu idealurile încă tinere, veniți să-i ureze viață lungă și să-l asigure de sprijinul lor necondiționat.

A fost o vreme, în decembrie 1989 și în primele zile ale anului 1990, când Ion Iliescu a fost visul de libertate al românilor. Chipul său nou după anii în care figurile celor doi Ceaușescu se lipiseră de retina tuturor românilor, modestia naturală, vorbirea coerentă, fără morga oficială, lemnoasă, a predecesorului său, replierea continuă spre o poziție de bun-simț, privirea plină de empatie îndreptată spre cetățean au făcut schimbarea sesizabilă, iar cota sa de popularitate a crescut amețitor. În ianuarie 1990, Ion Iliescu avea România la picioare și ar fi putut să o îndrepte în orice direcție ar fi dorit. A optat pentru principiul valsului: doi pași în lateral, stânga-dreapta, urmat de unul cu întoarcere. O politică prudentă, cu ușile deschise la ambele capete și posibilități de repliere în funcție de evenimentele în derulare. Reforme moderate, liniște socială, stabilitate a sistemului au fost cuvintele care caracterizează cel mai bine linia politică a regimurilor Ion Iliescu. Ceea ce i se poate reproșa în primul rând este lipsa de adaptabilitate la dinamica tot mai accelerată de dezvoltare a lumii contemporane. Dansul său în cerc închis l-a rupt complet de noua realitate politică a României stat membru al Uniunii Europene, de la 1 ianuarie 2007. De aici o grămadă de ieșiri aberante, unele scandaloase pentru un om cu o minimă viziune democratică, precum declarațiile făcute în tentantiva PSD de a-l înlătura pe președintele României, Traian Băsescu, în vara anului 2012, sau comentariile măcar nepotrivite despre felul în care funcționează justiția în România. Considerat multă vreme un președinte ineficient și moale (sub el a înflorit mafia politico-economică patronată de Adrian Năstase, în fața exemplelor scandaloase de înavuțire fără justă cauză reacțiile sale nu au trecut vreodată de faza de blândă dojană, ignorată de cei în cauză), Ion Iliescu a devenit în anii din urmă un bastion al stagnării și un inamic aproape declarat al standardelor (în primul rând juridice) impuse statelor membre ale Uniunii Europene. Întrebarea care se pune este: a fost Ion Iliescu vreodată adeptul unei democrații de tip liberal sau a rămas toată viața un comunist reformist de tip Mihail Gorbaciov, din perspectiva căruia integrarea României în NATO și Uniunea Europeană se vede ca o adevărată dramă de țară? Trecutul și prezentul politic ale fostului președinte ne trimit să căutăm răspunsul mai degrabă în a doua ipoteză a întrebării. A rămas în urechile și în mintea multora o replică a lui Ion Iliescu rostită chiar în zilele revoluției, potrivit căreia „Ceaușescu a întinat idealurile socialismului”. Abia ieșiți dintr-o dictatură, mulți dintre noi am perceput această apreciere ca pe o stângăcie memorabilă de exprimare, nimic mai mult și am început să reconsiderăm mult mai târziu semnificația programatică a acelor vorbe. Îmi amintesc că inclusiv la Timișoara, în 17 decembrie, 1989, aflați pentru prima dată în fața unor cordoane de militari oamenii au strigat printre altele „Gorbaciov, Gorbaciov”. Nimic nu era foarte clar în mintea oamenilor care au trăit acele zile. Pentru cei mai mulți nivelul ultim al viziunii era căderea lui Nicolae Ceaușescu. Din păcate, idealul continuării vechiului regim într-un alt stil politic, mai luminos, neîntinat de politicile tot mai autoritare ale lui Nicolae Ceaușescu, nu a fost pentru Ion Iliescu doar o vorbă aruncată în vânt. A devenit chiar programul de guvernare al (C)FSN din ziua imediat următoare căderii dictatorului. În excelentul volum al Domniței Ștefănescu, 11 ani din istoria României. Decembrie 1989 – decembrie 2000 (Editura Mașina de scris, 2011), un aide-mémoire care nu ar trebui să lipsească de masa niciunui cercetător al istoriei noastre recente, este reprodusă stenograma întâlnirii dintre Ion Iliescu, președintele CFSN, Petre Roman, prim-ministrul României, și Evgheni Tiajelnikov, ambasador URSS la București, din ziua de 27 decembrie 1989 (la două zile după execuția soților Ceaușescu). Prima constatare pe care o poate face cititorul de azi al acestei discuții este că Petre Roman pare rupt din alt film. În vreme ce intervențiile sale poartă suflul și emoțiile revoluției în desfășurare, limbajul este mai degrabă colocvial (i se adresează lui Ion Iliescu cu apelativul „Ion”), unele replici se nimeresc ca nuca în perete, iar ambasadorul nu pare a-l băga vreo secundă în seamă, Ion Iliescu are toate date unui connaisseur. Recitite astăzi, unele dintre replicile sale pot produce frisoane și oferă o cu totul altă perspectivă a politicii patronate de Ion Iliescu, cel puțin în primele sale mandate de Președinte al României. Îi spune la un moment dat Ion Iliescu ambasadorului URSS: „Acum trebuie lucrat individual, ca să evităm împingerea spre dreapta a proceselor, a problemelor sociale de la noi. Și eu cred că, din punct de vedere politic, preocuparea celor câțiva care suntem aici este de a contribui la o dezvoltare sănătoasă, pe calea revoluționară și să frânăm posibilitatea elementelor de dreapta de a prelua comanda, tendițe care se manifestă și în alte țări socialiste” (p. 910). Viziunea despre democrație a lui Ion Iliescu era, la momentul respectiv, vizibil tarată de trecutul său politic. La două zile de la moartea Ceaușeștilor avea deja o viziune clară despre ce are de făcut pentru a fărâmița pe termen lung o eventuală forță de dreapta menită să pună în primejdie puterea (C)FSN: „Am proclamat ideea plurității politice, n-am spus mai mult decât pluritate, n-am confundat pluripartismul cu pluripartide. Nu excludem posibilitatea apariției și de partide și de tot felul de organizații, ba chiar, din punctul nostru de vedere, cu cât vor fi mai multe, cu atât mai bine, va fi mai puțin periculos pentru unitate decât dacă s-ar crea o singură forță. Îi lăsăm să se difuzeze (sic! – probabil ar fi vrut să spună „disipeze”) și apoi o să acceptăm un dialog în cadrul Frontului” (p. 910). Elocventă pentru pozițiile părților este și scurta discuție despre soarta Partidului Comunist Român. „Evgheni Tiajelnikov: Tovarășul Mihail Gorbaciov m-a rugat să mă interesez dacă ideea de Partid Comunist va rămâne. Ion Iliescu: Nu știu. Nu știm cum vom rezolva această problemă! Deocamdată, dacă am pronunța numai acest cuvânt... Petre Roman: Te scuipă.” (p. 913) În finalul întrevederii Ion Iliescu ține să-i mulțumească ambasadorului sovietic pentru modul inteligent în care a acționat Gorbaciov în România, spre deosebire de francezi și americani care i-ar fi aruncat o nadă și spune că s-a consultat cu acesta în legătură cu o posibilă asistență militară, pe care în final s-a hotărât să o refuze pentru a nu confirma aprecierea lui Ceaușescu potrivit căreia în decembrie 1989 s-ar fi desfășurat în România o lovitură de stat cu ajutor militar străin. Opțiunile politice ale lui Ion Iliescu la momentul decembrie 1989 sunt clare ca bună ziua. Salvarea comunismului fără Ceaușescu și cu un alt nume este principala sa prioritate. Între timp URSS nu mai există, Gorbaciov își câștigă existența din conferințe lucrative, România este membră de drept a NATO și a Uniunii Europene. Ion Iliescu face parte, că ne place sau nu, din istoria acestei țări. Îi înțelegem trecutul, îi respectăm deciziile bune și i le contestăm pe cele proaste, dar așteptăm de la el, ca de la un fost președinte al României, să fie un garant al statului de drept și al independenței justiției, nu o sursă de inspirație pentru puciști și un punct de sprijin al infractorilor. Mai ales că, într-o celebră carte-dialog cu Vladimir Tismăneanu, fostul președine al României mărturisea, pe urmele lui Roger Garaudy că bilanțul comunismului românesc este unul „globalement négatif.” Ion Iliescu a ajuns la o vârstă și la o maturitate politică la care cuvântul lui ar trebui să conteze mult în societatea românească. Mai importantă decât salvarea socialismului ar trebui să fie pentru el astăzi salvarea României. Destinul i-a oferit o nouă șansă, poate neașteptată, să se alăture oamenilor cinstiți din această țară, fie ei de stânga sau de dreapta și să rămână în istorie ca un președinte care a contribuit la transformarea României într-un stat european modern, civilizat, aflat sub domnia legii. Mi-aș dori sincer să reușească! Citiţi alte editoriale de Tudorel Urian, în proiectul VOCILE DREPTEI:

Baletul politic al lui Vasile Blaga
Două modele: Mona Musca şi Valeriu Stoica
Cele două PSD-uri ale doctorului Ponta
Dr. Ponta: parşiv sau disperat?
Mihail Neamţu şi cei 30 de arginţi
Schimbarea la faţă a lui Crin Antonescu
Falimentul Puterii şi debilitatea Opoziţiei
Ce să caute dr. Ponta în Moldova?
Surprinzătorul domn Ponta
O veste proastă pentru Crin Antonescu
Ce nu înțelege Vasile Blaga
Adevărul despre gazele de șist
Arma secretă a PSD
Cacealmaua lui Crin Antonescu
Țara celor 588 de regi
Ion Iliescu față cu democrația
O lecție de onoare
Alin Popoviciu are dreptate
USL și avatarurile democrației reprezentative
Putea spune NU preşedintele Băsescu?
Contradicţia lui MRU
La ziua unei Doamne
Despre trădare şi trădători
În jungla dreptei
Necunoscutele Mişcării Populare
De ce s-a răzgândit Victor Ponta?
Imposibila reformă a partidelor politice
Dr. Ponta and Mr. Marga
Ce-şi doresc românii?
Imaginea din puzzle
Udrea+Macovei =Blaga
Unde ne sunt liberalii?
PDL, sau cum să scapi de propria-ţi identitate
Dilemele lui Victor Ponta
Procesul comunismului în viziunea stângii

Detalii despre proiectul VOCILE DREPTEI:

VOCILE DREPTEI: Un nou pol de opinii şi dezbateri pe evz.ro

În fiecare zi veţi avea ocazia să vă întâlniţi, pe evz.ro, cu autori cunoscuţi care vor explica, promova şi dezbate un set de idei care poate să stea la baza unei noi viziuni pentru viitorul României. Opiniile pe care le veţi regăsi şi comenta în rubrica „VOCILE DREPTEI”, sunt menite să creeze publicului larg o imagine cât mai clară asupra prezentului, o înţelegere mai bună a trecutului şi o perspectivă pentru viitor. Urmăriți aici TOATE editorialele și dezbaterile din proiectul VOCILE DREPTEI!