Adio, condamnarea comunismului: CV-ul lui Lazăr Comănescu sintetizează în doar două rânduri cei zece ani petrecuţi în Ministerul de Externe în perioada de dinainte de 1989. Sunt destul de convins că dosarul de Securitate al lui Comănescu este de negăsit şi tot ce vom obţine va fi o poveste patetică, cu accente de disidenţă anticomunistă, care să explice plecarea sa din MAE, între 1982 şi 1990. Oare de ce doar mapa profesională a Noricăi Nicolai a devenit publică?

Ştiu, mulţi vor spune că acesta nu este nici primul, nici ultimul demnitar cu un trecut învăluit în ceaţă. Într-adevăr. Ceea ce este relevant pentru caracterul noului şef al diplomaţiei este slugărnicia pe care acesta a manifestat-o atunci când, în faţa colegilor săi din diplomaţie şi a întregii prese din România, Băsescu l-a luat la per tu şi i s-a adresat cu tonul cu care un moşier cere lacheului să-i aducă paltonul. „Comănescu!“, a strigat şeful statului, în septembrie 2007, la reuniunea anuală a diplomaţilor români. Iar cel interpelat astfel, un om de 58 de ani, cu rang de ambasador, s-a ridicat în picioare şi, cu voce umilă şi bâlbâindu-se, a raportat.

Nu este singura ocazie când Lazăr Comănescu a dovedit că şcoala regimului ceauşist nu dispare nici după 17 ani de libertate. „European Voice“, o publicaţie care face parte din grupul „The Economist“, relata, în iunie 2006, despre gafele ambasadorului român la Bruxelles. Invitat la o reuniune la care avea doar statut de observator, Comănescu a luat cuvântul şi, într-o intervenţie mult prea lungă pentru uzanţele acelor întâlniri, a criticat raportul dur pe care UE îl pregătea despre România. Iritarea diplomaţilor europeni a fost exprimată de ambasadorul austriac, care i-a transmis că ar fi nepotrivit ca Lazăr Comănescu să fie cel care scrie concluziile UE referitoare la România.

În toată această piesă, PNL nu are nicio vină. Nu mai este de mult un secret că acest partid este într-o îngrozitoare lipsă de resurse umane. Pentru Tăriceanu era penibil să nu fie în stare să găsească un ministru de externe, aşa că, cel mai probabil, a acceptat un nume de pe o listă scurtă avansată de Palatul Cotroceni.

Pentru democraţia românească, numirea lui Comănescu la conducerea întregului aparat diplomatic este o înfrângere. În primul rând, pentru că arată că, în 17 ani, partidele nu au fost în stare să pună la punct o politică de cadre. În al doilea rând, pentru că preşedintele României şi premierul au un punct comun: respectul faţă de apparatchikii regimului comunist. După patru ani de când sunt la putere, ambii au ajuns să prefere slujbaşii docili, în locul unor politicieni cu gura mare. Metaforic vorbind, conducătorii de azi ai României îşi selectează subalternii după aceleaşi criterii cu care sultanii Imperiului Otoman îşi alegeau vizirii: din rândul eunucilor emasculaţi pentru a păzi haremul.