Vehemenţa cu care unii pun sub semnul întrebării sau chiar contestă trecutul de informator al lui Adrian Marino evidenţiază - mai mult decât o fac documentele - fariseismul personajului.

Pentru că se vede acum cel mai bine, după ce EVZ a publicat fragmente din dosarul său de la SIE şi a stârnit furtună în lumea intelectualilor, Adrian Marino devenise un mit. Sau un brand, cum spun alţii. Iar explicaţia e destul de simplă. Prin scrierile sale, mai ales prin „Viaţa unui om singur”, el a reuşit să legitimeze rezervele sau chiar dispreţul multora - ce nu aveau curajul sau nu dispuneau de resorturile moral-intelectuale pentru a o face - faţă de aşa-zişii „boieri ai minţii”.

Arătând dovezi despre colaborarea ace stuia cu Securitatea, toţi cei care îl transformaseră în idol, dar şi alţii în plus, s-au simţit ei înşişi lezaţi. Au conceput instantaneu, cu creativitate ofensivă, scenarii peste scenarii legate de „sursa” acestor documente, de momentul dezvăluirii, de interesele ascunse etc. Din cauza ridicolului lor, nici nu merită luate în seamă.

Sunt necesare însă câteva clarificări tehnice, utile în primul rând celor care -ziarişti, scriitori sau pur şi simplu curioşi - vor ajunge să citească acest spectaculos dosar aflat la CNSAS, aşa cum am făcut-o şi eu, în baza unei acreditări pe care am solicitat-o încă de anul trecut pentru a studia mediul literar din marile oraşe.

În primul rând, referitor la absenţa notelor scrise de Marino însuşi în dosar: nu putem şti în acest moment dacă Adrian Marino a scris sau nu note informative, căci în rapoartele ofiţerilor de legătură apar informaţii contradictorii.

Într-un raport al UM 0920, din 1978, se spune că „Brătescu a început să furnizeze şi în scris unele materiale”, pentru ca în raportul de închidere a dosarului de informator, al UM 0225, din 1983, ofiţerul să scrie că a „furnizat oral” informaţii şi că „nu a scris niciodată de când este informator”.

La CNSAS a ajuns doar dosarul de la SIE şi nu avem încă dosarul de reţea deschis de Securitatea internă în 1969, care ar fi putut fi ars înainte sau după 1989. Chiar în ipoteza că el ar mai exista, notele informative se găseau în general în mapele anexă, care printr-un ordin intern al Securităţii trebuiau distruse la cinci ani.

În plus, nu toţi informatorii dădeau note scrie. Din rândul personalităţilor, mai ales al scriitorilor, informaţiile se culegeau verbal, fiind transcrise mai apoi de ofiţer în note sau rapoarte. Cazul lui Eugen Uricaru este elocvent în acest sens: deşi nu i s-a găsit nici angajamentul, nici note, CNSAS a demonstrat că a fost un informator zelos şi până acum fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor a eşuat în faţa tuturor instanţelor din România în încercarea de a demonstra contrariul.

Faptul că Marino a scris sau nu cu mâna lui note informative este, deci, relevant în mică măsură. Şi moral, şi juridic, vinovăţia sa nu rezidă în modul în care a dat informaţiile.

În dosarul lui Goma, apare, de exemplu, un informator care i-a telefonat direct lui Pleşiţă pentru a turna. Este mai puţin grav gestul său doar prin faptul că nu a şi-a aşternut pe hârtie informaţiile? Chiar legea actuală după care este stabilită de instanţă calitatea de colaborator spune că nu. Mai precis, colaborator este „persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii”.

În jurisprudenţă, această definiţie a fost tradusă în felul următor: până la proba contrarie, documentele scrise de ofiţer sunt autentice şi trebuie luate în considerare ca atare.

În orice caz, dosarul de la SIE a lui Marino are circa 400 de pagini şi este greu de crezut că este opera de fabulaţie colectivă a spionilor români. Dosarul lui Marino este, într-adevăr, răvăşitor pentru că relevă o putere de disimulare supraomenească, raportat la tonul general pe care el l-a adoptat în scrieri sau în agora.

Dacă Marino şi-ar fi mărturisit slăbiciunea după 1990, precum Paleologu, acelaşi dosar l-am fi considerat astăzi simplă maculatură. Cum nu a făcut-o, riscul este acum de a confunda opera sa la vedere cu „opera” paralelă.

Indiferent că a cedat din teamă sau oportunism, colaborarea sa cu serviciile secrete vorbeşte însă doar despre caracterul său, nu despre competenţele sau valabilitatea judecăţilor sale. Cei care nu au înţeles asta îl îngroapă acum din nou.