Donald Trump, președintele ales al SUA: "Sînt oameni cărora le-ar placea să nu vorbesc despre China ca despre un inamic. Dar exact asta sînt chinezii”

Despre politica externă a lui Donald Trump am scris pe cristoiublog.ro de sîmbătă 6 august 2016 textul intitulat Cum vrea Donald Trump ca alte ţări (Germania, Japonia, Coreea de Sud, Arabia Sudită) să plătească Americii faptul că Armata americană le asigură protecţia.

Despre politica externă a lui Donald Trump am scris pe cristoiublog.ro de sîmbătă 6 august 2016 textul intitulat Cum vrea Donald Trump ca alte ţări (Germania, Japonia, Coreea de Sud, Arabia Sudită) să plătească Americii faptul că Armata americană le asigură protecţia.

Spre exemplificare, am dat un citit din traducerea în franceză franceză a cărţii lui Donald Trump Cripped America. How to make America great again, apărută la Simon&Schuster, New York, în noiembrie 2015. Varianta franceză apăruse în iunie 2016 la Editions du Rocher. Între timp, în iulie 2016, a apărut în America o nouă ediţie, intitulată Great again: How to fix our cripped America. Între timp, Donald Trump a devenit preşedinte al SUA.

În vara cînd am reprodus fragmentul din carte, era doar candidat la prezidenţiale, cotat ca fără nici o şansă. Acum însă, cînd e preşedinte ales, deoarece multe din destinul românesc depind şi de politica externă a lui Donald Trump, cred că e cazul să reproduc, în variantă românească, întreg capitolul de Politică externă, intitulat semnificativ. Fac asta și pentru a-mi proteja cititorii, prin accesul la documentul autentic, de neasemuitele tîmpenii care se spun de dimineață pînă seara în presa noastră de fătuce și guguștiuci, pe primul loc situîndu-se aserțiunea că Donald Trump e amicul lui Vladimir Putin:

Cea mai mare voce a României. A fost adulată în toată lumea, dar a murit în sărăcie şi uitare

Renunțarea la ora de vară, hotărâre istorică. Argumentele din spatele deciziei

„4. Foreign Policy: fighting for peace:

Diplomaţii de carieră, care ne-au băgat de atîtea ori în rahat în politica externă, afirmă că eu n-am experienţă în materie de politică externă. Ei cred că o diplomaţie încununată de glorie cere ani de experienţă şi o înţelegere fină a tuturor subtilităţilor pe care trebuie să le cîntărim cu atenţie înainte de a trage vreo concluzie.

Şi doar atunci, diplomaţii îmbrăcaţi în frac, se vor gîndi să acţioneze.

Uitaţi-vă puţin la starea lumii de la ora actuală. E un o adevărat balamuc, asta ca să fiu politicos.

Noi nu am mai trăit niciodată o perioadă aşa de periculoasă. Aşa-zişii specialişti din clasa conducătoare de la Washington sînt, cu siguranţă, cei care ne aruncă pe noi în rahat. Şi atunci, de ce ar trebui să continuăm să le dăm atenţie?

Anumiţi aşa-zişi experţi încearcă să bage frica în popor, spunîndu-i că programul meu ar face lumea mai periculoasă.

Mai periculoasă? Mai periculoasă decît ce? Mai periculoasă decît cea în care sîntem acum?

Iată ce ştiu eu: Ceea ce facem noi, nu mai merge. Şi asta de mai mulţi ani, de pe vremea cînd debutam eu în afaceri şi mi-am dat seama că exista o apropiere între lucrurile destul de simple care-mi ieşeau bine.:

Cînd vedeţi că vă înfundaţi tot mai mult într-o groapă, încetaţi să mai săpaţi.

Viziunea mea asupra politicii externe stă pe baze solide: a acţiona în poziţie de forţă. Ceea ce înseamnă că trebuie să menţinem o armată care să fie, de departe, cea mai puternică din lume. Trebuie să demonstrăm voinţa de a ne utiliza puterea noastră economică, pentru a recompensa ţările care cooperează cu noi şi a sancţiona ţările care nu o fac. Asta înseamnă să luăm urma băncilor şi instituţiilor financiare care spală banii pentru duşmanii noştri, şi care-i pun, pe urmă, în circulaţie ca să susţină terorismul. Şi noi trebuie să creăm alianţe care să se arate benefice pentru noi şi pentru aliaţii noştri deopotrivă.

Dacă trebuie să continuăm fim Poliţaiul de serviciu al lumii, va trebui să fim plătiţi pentru asta.

Teddy Roosevelt s-a gîndit întotdeauna că ar trebui «să vorbim încet şi să agităm o măciucă mare». Nu mi-a fost teamă niciodată să ridic vocea ca să-mi apăr propriile interese, şi, sincer să fiu, nu înţeleg de ce nu vorbim mai tare despre propriile noastre eşecuri. Dacă nu ridicăm tonul, cum o să mergă lucrurile mai bine? Cînd o să începem să cîştigăm şi noi?

America este cea mai puternică ţară din lume, şi nu ar trebui să ne fie frică să o spunem răspicat. Mike Tyson, celebrul boxeur supranumit «Iron Mike», a explicat o dată filosofia lui, spunînd:

«Toţi avem un plan de acţiune, pînă cînd primim un pumn în dinţi.»

Primul lucru pe care trebuie să-l facem, este să ne revenim în urma acestui pumn. Trebuie să cheltuim sumele necesare, ca să ne finanţăm armata. Acum 15 ani, am scris:

«Nu putem progresa în obiectivele noastre militare şi diplomatice cu un regres în Bugetul Apărării.»

Cel mai bun mijloc de a nu fi nevoiţi să utilizăm puterea militară e de a asigura vizibilitatea acestei puteri.

Cînd oamenii vor şti că noi vom utiliza forţa, dacă va fi necesar, şi că sîntem cu adevărat hotărîţi să o facem, ne vor trata altfel.

Cu respect.

La ora actuală, nimeni nu ne mai crede, pentru că ne-am arătat slabi în abordarea chestiunii militare din Orientul Apropiat şi din alte părţi ale Lumii.

Să reîntărim puterea armatei noastre este o afacere bună, dacă stăm să ne gîndim la alternativă. Cumpărăm pacea şi ne sanctuarizăm securitatea naţională. La ora actuală, armata noastră este într-o stare proastă. Am redus dimensiunea forţelor noastre şi nu le dăm nici cele mai bune echipamente. Recrutarea celor mai buni indivizi a diminuat simţitor şi nici nu putem să-i ajutăm pe recruţii pe care-i antrenăm ca să obţină nivelul care se cere. Se pun numeroase întrebări în legătură cu arsenalul nostru nuclear. Cînd citesc raporturile pe acestă temă, sînt şocat.

Nu e de mirare că nimeni nu ne mai respectă. După cum, nu e surprinzător nici că nu mai cîştigăm niciodată.

Să cheltuim bani pentru armata noastră e o idee bună şi din punctul de vedere al afacerilor. După părerea voastră, cine ne construieşte avioanele şi navele şi toate echipamentele de care armata noastră ar avea nevoie? Muncitorii americani, ei sînt cei care le construiesc. Prin urmare, să ne întărim armata ar fi mai mult decît oportun, pentru că aceasta ne-ar permite să injectăm bani în sistem şi, în acelaşi timp, să dăm de lucru la mii de oameni.

Mai există şi o altă modalitate prin care să plătim modernizarea armatei noastre. Dacă alte ţări depind de noi, ca să le protejăm, nu ar trebui ele, oare, să se asigure că noi chiar avem capacitatea să o facem? Nu ar trebui ele, oare, să fie gata să plătească militarii, bărbaţi şi femei, şi materialul pe care îl furnizăm?

Urmînd cursul petrolului, Arabia Saudită cîştigă între o jumătate de miliard şi un miliard în fiecare zi. Ea nu ar exista şi nu s-ar bucura de bogăţiile ei, fără protecţia noastră. Noi nu obţinem în schimb nimic de la ei.

Nimic.

Noi asigurăm protecţia Germaniei. Noi protejăm Japonia. Noi protejăm Coreea de Sud. Sînt ţări bogate şi puternice. Noi nu obţinem în schimb nimic de la ele.

Ar fi timpul pentru o schimbare în acest sens. Ar fi timpul ca noi să fim din nou cîştigătorii.

Noi avem 28.500 de soldaţi americani extraordinari pe graniţa dintre sudul şi nordul Coreei. Ei se expun zilnic la pericole. Ei sînt singura întărire care protejează Corea de Sud. Iar noi ce obţinem în schimb din partea Coreei de Sud? Ei ne vînd produsele şi cu profit frumuşel. Ei ne fac nouă concurenţă.

Noi am cheltuit două trilioane de dolari ca să facem ceea ce am făcut în Irak. Încă nu ştiu de ce am făcut-o, dar am făcut-o. Irakul stă pe un ocean de petrol. Ar fi exagerat din partea noatră să le sugerăm să contribuie la propriul lor viitor? Şi după sîngele şi banii pe care i-am vărsat, încercînd să aducem un dram de stabilitate poporului irakian, nu ar trebui, oare, să fie şi ei gata să participe la reconstruirea armatei care s-a bătut pentru ei?

Cînd Kuweitul a fost atacat de Saddam Hussein, toţi bogătaşii kuweitieni au fugit la Paris. Nu s-au mulţumit să închirieze apartamente de lux, au ales să stea în întregi hoteluri şi întregi clădiri. Trăiau ca regii în timp ce ţara lor era ocupată.

Către cine s-au întors să ceară ajutor? Către cine altcineva decît Porumbelul Unchiul Sam. Către noi!

Am cheltuit miliarde de dolari trimiţînd armata noastră să cucerească Kuweitul. Soldaţii noştri au fost ucişi şi răniţi, dar irakienii s-au întors la ei în ţară.

Cam la două luni după război, mai mulţi kuweitieni s-au prezentat la biroul meu să discute o afacere pe care voiam s-o fac cu ei. Credeţi-mă, nu voiau deloc să piardă banii în această afacere.

Mi-au zis:

«Nu, nu, nu ne place să investim în America. Avem un mare respect pentru voi, dar vrem să investim în altă parte.»

Noi tocmai le repusesem ţara în mîini.

Ei urmăreau la televizor în cele mai bune camere de hotel din Paris în timp ce băieţii noştri se băteau pentru ei.

Şi ei, nu voiau să investească în ţara noastră!

Cît de proşti putem fi?

De ce n-am încheiat cu ei un acord care să stipuleze cît să ne plătescă, pentru că le dăm ţara înapoi?

Ar fi plătit oricît, dacă le-am fi cerut.

Ceea ce vreau să spun e că noi cheltuim trilioane de dolari pentru a proteja alte ţări.

Noi plătim astfel privilegiul de a ne bate în locul lor.

A venit timpul ca restul țărilor Lumii să-şi plătească partea lor şi, dacă voi avea un cuvînt de spus în chestia asta, ele vor plăti!

***

Marea întrebare pe care şi-o pun oamenii în materie de politică externă este următoarea: din ce moment trebuie să începem să ne trimitem trupele la sol? Nu trebuie să ne fie teamă să ne utilizăm militarii noştri, dar să ne trimitem fiii şi fiicele ar trebui să fie ultima soluţie. Am văzut ce le fac războaiele copiilor noştri. Am văzut trupurile lor sfîrtecate, cunosc toate ororile care stau în capetele lor şi consecinţele teribile ale traumatismelor.

Nu putem să angajăm trupele americane pe cîmpurile de bătălie fără un real şi tangibil obiectiv.

Regulile mele privind angajarea la sol au fost întotdeauna foarte simple: ca să intervenim într-un conflict, trebuie să existe o ameninţare directă care să apese asupra intereselor noastre naţionale. Ameninţarea ar trebui să fie perceptibilă la un asemenea nivel, încît cea mai mare parte a americanilor ar trebui să ştie unde este punctul fierbinte de pe glob şi să înţeleagă de ce ne implicăm în acel conflict.

Şi am face bine dacă am avea un plan beton de a cîştiga şi apoi de a pleca din zonă.

În alte cuvinte, strategia mea ar fi net opusă celei prin care am intrat în războiul din Irak.

Irakul nu era o ameninţare pentru noi. Poporul american nu avea nici cea mai mică idee care e motivul pentru care Administraţia Bush a decis să atace.

Sclipitorii noştri strategi au fost nevoiţi să manipuleze rapoartele serviciilor secrete şi să-şi justifice invazia. Noi am utilizat aşa-zisele arme de distrugere în masă ale lui Hussein ca justificare.

Nu exista niciun plan (sau exista unul, foarte prost) de a cîştiga şi a pleca. Înainte să se fi declanşat războiul, m-am opus acestuia vehement. Pentru mine, nu avea niciun sens. La ora aceea am spus că va fi un dezastru şi că va destabiliza tot Orientul Apropiat. Am spus că, fără Irakul care să-l reţină, Iranul va încerca să preia controlul asupra Orientului Apropiat.

Şi exact asta s-a întîmplat.

Sînt regiuni în lume unde recursul masiv la forţă e necesar. Ameninţarea ISIS e reală. E un nou tip de inamic şi trebuie să-l oprim. Cu cît aşteptăm şi nu facem asta, cu atît mai periculos va deveni acest inamic. N-avem nevoie de un nou 11 septembrie pentru a înţelege că aceşti tipi vor să ne ucidă şi că nu facem destul pentru a împiedica forma lor vicioasă de terorism.

Titlurile de o şchioapă şi reportajele video ne spun cu cine avem de-a face:

Violuri, răpiri, alinierea de civili pentru a le tăia capetele.

Există de asemenea dovezi evidente că ISIS a recurs la arma chimică.

A venit timpul ca noi să dăm un răspuns serios.

Fie ne batem ca să cîştigăm, fie continuăm să fim marii perdanţi.

Din nefericire, va trebui fără îndoială să trimitem trupe la sol pentru a se bate cu Statul Islamic.

Nu cred că e necesar să fac publică strategia noastră. În fapt, una dintre gafele politice cele mai ridicule pe care preşedintele Obama le-a comis a fost de a anunţa calendarul retragerii trupelor noastre din Irak şi Afganistan.

Dacă consilierii militari o vor recomanda, va trebui să angajăm un număr limitat, dar suficient de trupe pentru a se bate la sol. Am putea de asemenea uşor să extindem operaţiunile noastre aeriene pentru a face imposibil ISIS să găsească refugiu în regiune. Politica noastră de a încerca să fim «consilieri» pe teren în mod sigur a eşuat.

În acelaşi timp, am o perspectivă unică asupra a ceea ce-am putea face. În timp ce ISIS este cel mai violent inamic al nostru, el a reuşit să recupereze petrolul din Irak şi Siria, pe care ar fi trebuit să-l luăm noi. Acest petrol, alături de răpiri şi extorsiuni, le finanţează lor armata. Întotdeauna am fost adeptul ideii bombardării acestor cîmpuri de petrol cu scopul de a le tăia sursele de finanţare. Aceasta nu ar afecta, sub nicio formă, producţia mondială de petrol, dar ar reduce drastic capacitatea lor de a finanţa terorismul.

Trebuie să le luăm acest petrol, pentru că el reprezintă sursa lor de bogăţie. Şi ar trebui să-i lovim în mii de feluri, atît de tare şi atît de rapid, că nici nu ar şti ce i-a pocnit. Prin urmare, noi vom continua să-i lovim sistematic, pînă cînd ISIS va înceta să mai existe ca ameninţare pentru orice.

N-avem încotro. Aceşti oameni sînt nişte barbari de Evul Mediu. Taie capetele, îneacă şi torturează oamenii:

Nu putem să-i lăsăm să se pună la adăpost nicăier în lume.

Numărul trupelor din ISIS este relativ limitat. Serviciile noastre de informaţii estimează că nu au cum să fie mai mult de 30.000 pînă la 50.000 de luptători. Oamenii sînt, în general, uimiţi de acest număr. ISIS a reuşit aşa de bine să bage spaima în oameni, încît oamenii îşi imaginează că sînt mult mai numeroşi. Nu sînt. Toate forţele ISIS n-ar umple, probabil, stadionul Yankee.

În consecinţă, a-i învinge presupune a merge după ei oriunde ar fi, fără armistiţiu, pînă cînd vor fi morţi, pînă la ultimul, cerînd în acelaşi timp şi ajutorul altor ţări.

Iranul e o problemă categoric mai complexă.

Nu mi-e teamă să-l critic pe preşedintele Obama cînd se înşală. Cînd candida la Preşedinţie, în 2008, el a spus corect: «Iranul e o gravă ameninţare. Această ţară are un program nuclear ilicit, sprijină terorismul de-a lungul şi de-a latul regiunii şi miliţiile din Irak, ameninţă existenţa Israelului şi neagă Holocaustul!»

Atunci, pentru ce a acceptat el, atunci cînd Iranul era în dificultate din punct de vedere financiar, un acord nuclear, contribuind la eliberarea de miliarde de dolari care să permită Iranului să subvenţioneze mai departe terorismul?

Asta n-are nici un sens.

Iranul era o naţiune puternică pînă cînd fanaticii religioşi au luat puterea. Cît timp aceştia rămîn la putere, Iranul va fi inamicul nostru şi o ameninţare pentru Israel. Şeful Suprem, Ayatolahul Khameney, a promis că Israelul nu va exista mai mult de 25 de ani. Noi trebuie să luăm în serios această ameninţare şi să acţionăm în consecinţă.

Întotdeauna mi-a plăcut şi am admirat poporul evreu, şi am susţinut relaţia specială pe care o avem cu Israelul. Următorul preşedinte trebuie să restabilească această relaţie tradiţională şi solidă. Întotdeauna, noi, americanii, am fost alături de Israel, pentru că este singura democraţie stabilă din regiune.

Această ţară a devenit un partener comercial şi un pionier, la fel ca noi, în domeniul medicinei, al comunicaţiilor, al tehnicii, ceea ce va avea un impact pozitiv pentru naţiunile noastre în viitor.

Miile de kilometri care ne separă de Iran nu sînt decît un obstacol provizoriu pentru iranieni. Dacă sau cînd, iranienii îşi vor fabrica rachete capabile să atingă această ţară, ei vor deveni o ameninţare mult mai mare. În acelaşi timp, ei susţin financiar grupările teroriste de pe toată planeta, iar aceste grupări sînt ameninţări reale pentru ţara noastră şi pentru militarii noştri de dincolo de ocean. Duşmanii noştri nu mai au nevoie de cine ştie ce arme sofisticate sau de miliarde de dolari ca să atace această ţară. Tehnologia a făcut posibil ca unul sau doi terorişti să poată să ne producă pagube îngrozitoare. Trebuie să împiedicăm Iranul să finanţeze aceşti criminali.

Dar, în loc de asta, noi continuăm să pierdem.

Acordul pe care preşedintele Obama l-a negociat cu Iranul este cel mai rău pe care îl cunosc. Nu am fi putut face mai rău de atîta.

Iranul era încolţit, iar sancţiunile îl dureau foarte tare. Preşedintele Obama şi-a pus «bilanţul» în joc şi, înainte ca noi să începem negocierile, molahii ştiau deja că el trebuia să încheie un acord sau ar fi trecut drept şi mai incompetent, deci nu s-au sinchisit.

Ce ruşine!

Totul a fost fals în aceste negocieri. În loc să anulăm sancţiunile care-i forţau pe iranieni să negocieze, ar fi trebuit să ne dublăm, să ne triplăm acţiunile.

Amintiţi-vă principiul strategic al oricărei negocieri: Partea care are cea mai mare nevoie de negociere e cea care trebuie să plece cu cît mai puţin.

Eu aş fi agravat sancţiunile pînă cînd condiţiile de viaţă ale iranienilor ar fi fost atît de coborîte că liderii iranieni ar fi făcut totul pentru a obţine un acord.

Aş fi pus anumite condiţii prealabile de acceptat, începînd cu eliberarea celor patru prizonieri de-ai noştri. N-aş fi semnat nici un acord decît cu condiţia că ei să accepte demantelarea completă a tuturor site-urilor lor nucleare, distrugerea tuturor centrifugelor lor şi posibilitatea de a inspecta locațiile oriunde şi oricînd.

Noi n-am obţinut nimic din asta – absolut nimic – şi le vom eliberat imediat miliarde de dolari pe care le-am îngheţat.

Am plătit literalmente pentru ca ei să ne oblige să acceptăm un acord teribil.

Ar fi ca şi cum eu aş începe negocieri pentru a construi un alt zgîrie-nori magnific de-a lungul rîului Hudson cu o vedere panoramică de 80 de kilometri în toate direcţiile şi aş ieşi cu un acord de a construi un mic imobil de trei etaje, în faţă cu un zid.

Iranul a obţinut exact ce a vrut (eliberarea capitalului lor îngheţat) şi, în schimb, s-ar putea gîndi, la o primă vedere, c-a făcut concesii enorme, pentru a descoperi însă că sînt atîtea falii şi goluri juridice că în practică va fi aproape imposibil de a aplica ceva cît de cît semnificativ.

Posibilitatea ca Iranul să sfideze lumea şi să dezvolte arma nucleară este foarte actuală. Dacă iranienii decid să ne împiedice (sau să împiedice Agenţia Internaţională pentru energie Atomică să le inspecteze locaţiile), nu putem face mare lucru, cu excepţia măsurilor militare. Coaliţia ţărilor care impuneau astfel de sancţiuni nu mai există. Aceste ţări (dintre care, multe îşi bat joc de soarta Israelului) aveau persoane de contact la Teheran care discutau afaceri înainte să se fi uscat cerneala de pe hîrtia cu acordurile paralele.

În continuare, preşedintele Obama n-a vrut ca Congresul să se aplece asupra acestor acorduri. De îndată ce noii «parteneri» ai Iranului vor începe să cîştige bani, va fi imposibil să se impună noi sancţiuni.

Din păcate, acordul este semnat. Odată ce sancţiunile au fost ridicate, este imposibil să revenim asupra acestui subiect. Iar impunerea de noi sancţiuni unilaterale nu va fi de nici o utilitate.

Eu excelez în descifrarea contractelor. Există totdeauna un vid juridic pe care trebuie să-l descoperim în acordul cu Iranienii şi, dacă trebuie, vor plăti sume foarte importante.

Indiferent cît ar costa, indiferent ce ar trebui să facem, Iranul nu trebuie să construiască o armă nucleară. Există numeroase modalităţi de a te asigura că Iranul nu va deţine niciodată o armă nucleară.

Aş fi foarte fericit să mă aşez în jurul unei mese cu şefii iranieni, cînd aceștia vor înţelege că cea mai bună soluţie pentru ei, dacă vor să fie un actor major în lumea civilizată, e de a pune capăt programului lor nuclear.

Un Iran cu arme nucleare va declanşa o cursă a înarmărilor nucleare în Orientul Apropiat cu consecinţe potenţial devastatoare. Situaţia va degenera rapid, pînă la punctul în care Israelul nu-i va putea face faţă. Lucru care ne va pune în situaţia de a lua măsuri extreme pentru a apăra Israelul şi alte aliate din regiune. Lucrul acesta nu se va întîmpla, indiferent ce crede Iranul la ora actuală.

***

Astăzi omenirea trebuie să facă faţa la două Chine.

China bună e cea care construieşte mari oraşe şi furnizează locuinţe şi educaţie la milioane de oameni. China bună permite cetăţenilor săi să voiajeze în lume şi să aibă o educaţie. Ea favorizează crearea unei clase medii în creştere.

China cea rea este cea care este în mare parte ascunsă străinilor. E cea al cărei guvern controlează accesul cetăţenilor săi la Internet, care-şi zdrobeşte opozanţii politici, închide jurnale, vîră dizidenţii la puşcărie, restrînge libertăţile individuale, lansează atacuri cibernetice şi-şi foloseşte puterea sa în lume pentru a manipula economiile. În tot acest timp, îşi dezvoltă puterea militară. Nu e nici o îndoială că a trata cu China, la fel de bine cu Rusia, va constitui marea noastră provocare pe termen lung.

Rivalitatea noastră cu China este la ora actuală de ordin economic şi noi am pierdut această bătălie de ceva timp. China a devenit al treilea partener comercial pentru noi chiar în spatele vecinilor noştri Canada şi Mexic. Şi, de asemenea, ea deţine peste 1,5 miliarde din datoria externă a Americii. Mai mult decît oricare altă ţară (deși Japonia e aproape în acest clasament) . Așa cum am văzut în vara lui 2015, cînd piaţa financiară chineză a căzut, economiile noastre sunt strîns legate într-o manieră total negativă. Cu mult timp în urmă, era un adagio: «Dacă General Motors strănută, piaţa financiară răceşte». La acea epocă, General Motors era un asemenea actor economic că, dacă el tremura, întreaga noastră economie suferea. Recenta scădere a pieţei financiare chinezeşti a provocat scăderea indicelui nostru DJ cu o mie de puncte, în cîteva zile, în timp ce investitorii fugeau ca să se pună la adăpost. Devalorizarea monedei chinezeşti afectează balanţa noastră comercială, deja fragilă.

În acelaşi fel, deficitul balanţei noastre comerciale reprezintă o dificultate periculoasă pentru economia noastră.

Cînd China îşi devalorizează moneda, asta afectează balanţa noastră comercială, care este foarte fragilă.

Ştim că depindem de acum înainte de pieţele chinezeşti emergente, dar ştim şi că ele au devenit dependente de noi.

În 2014, noi am importat cu 17% mai multe bunuri chinezeşti decît orice altă ţară din lume. Hong Kong, care este o filială 100% chineză, a fost a doua, iar Japonia a treia în acest clasament.

Sanătatea economiei chinezeşti depinde de noi. Ei au nevoie să facă comerţ cu noi mai mult decît avem noi nevoie de ei.

În chip prostesc noi nu folosim această situaţie în avantajul nostru.

În ultimele decenii, economia chineză are o creştere fenomenală de 9 pînă la 10% în fiecare an, deşi, recent, ea a cunoscut semne de încetinire.

În ciuda recentelor bulversări, economiştii prezic că, pînă în deceniul următor, China va deveni cea mai mare economie a lumii, înlocuind SUA.

Ce-avem de făcut pentru a fi siguri de puterea de-a rivaliza cu ei?

Ce-avem de făcut pentru a-i putea bate?

Vreau să vă spun ce-am făcut: am cedat.

Sînt oameni cărora le-ar placea să nu vorbesc despre China ca despre un inamic.

Dar exact asta sînt chinezii.

Au distrus industrii întregi, folosind muncitori foarte prost plătiţi, ne-au costat mii de locuri de muncă, ne-au spionat întreprinderile, ne-au furat tehnologiile. Au manipulat şi devalorizat moneda lor, ceea ce face exporturile noastre în China mai scumpe şi chiar, adesea, imposibile.

Ştiu din experienţă că e o problemă dificilă. Chinezii sînt oameni de afaceri foarte versaţi şi au mari avantaje asupra fabricanţilor noştri. Am cîteva produse marca TRUMP fabricate în China.

E un bun exemplu de diferenţă care există între un politician şi un om de afaceri. Pentru a rămîne în afaceri, eu trebuie să mă dovedesc mai inteligent decît concurenţa. E adevărat c-aş putea exprima ce gîndesc, refuzînd să văd produsele mele fabricate în China.

Dar cît timp evoluăm în aceste condiţii, întreprinderile americane n-au de ales. Ţările din Lumea a treia au costuri de producţie mult mai mici. Au mai puţine costuri generale şi lucrătorii lor percep salarii joase. Ca om de afaceri am obligaţii faţă de toţi salariaţii mei, faţă de toţi clienţii şi acţionarii de a produce cel mai bun articol cu cel mai mic preţ.

În ce priveşte politica globală americană, noi vrem să suprimăm avantajele de care chinezii profită.

Anul trecut, preşedintele Obama a mers în China unde i s-a oferit un banchet magnific. Mai înainte, preşedintele Xi Jinping a fost în vizită în SUA, şi Casa Albă ne-a informat despre dineul somptuos care i se pregătea. Ţin să spun că a organiza un banchet de stat în onoarea sa era ultimul lucru pe care l-aş fi făcut. În loc de aceasta, l-aş fi anunţat pe preşedintele chinez c-a venit timpul de lucruri serioase şi că trebuie să ne punem pe lucru.

Pentru a începe, regimul chinez trebuie să se oprească să devalueze moneda sa, pentru că, procedînd astfel, chinezii fac şi mai dificilă concurenţa cu ei a altor ţări.

Realitatea este că China are nevoie de o economie americană puternică, la fel de mult cum noi avem nevoie să facem comerţ cu ei. În mai 2015, de exemplu, Americanii au cumpărat pentru un 1 $ produse de o valoare de 5 $ exportate de China în acea lună. Noi cumpărăm aproape 20% din toate exporturile lor, considerabil mai mult decît UE, care este al doilea consumator de bunuri chinezeşti. Şi acest procentaj american creşte în fiecare an, făcînd China din ce în ce mai dependentă de clienţii americani pentru prosperitatea sa.

Cum a scris Steve Forbes în revista sa:

«Bunurile Chinei în bunuri de Tezaur american, care au atins un nivel record în 2013, trag semnalul de alarmă. Asta înseamnă că Pekinul devine din ce în ce mai dependent de SUA şi de restul lumii pentru puterea şi prosperitatea sa».

Ţineţi minte: Chinezii au la fel de multă nevoie de noi cît avem noi de ei. Poate chiar mai mult.

Şi atunci ce ar trebui să facem noi în această chestiune? Trebuie să înţelegem influenţa pe care o avem pentru a schimba situaţia astfel încît să favorizeze America şi poporul american. Trebuie să ne arătăm mai severi în ceea ce priveşte China. Am negociat cu întreprinderi chinezeşti. Ştiu cum fac ei afaceri. În clădirile mele există una dintre cele mai mari bănci chinezeşti. Am reuşit să negociem mai multe chestii. Asta n-a fost totdeauna facil. Sînt persoane inteligente, dar niciodată nu am cedat. Credeţi-mă, cunosc cei mai buni negociatori din ţară şi un mare număr dintre ei ar fi gata să se aşeze la lucru. Dacă oameni precum Carl Icahn ar putea reprezenta ţară noastră, am avea o mare diferenţă în politica noastră comercială.

Avem un as în mînecă. Din păcate, politicienii noştri sînt prea proşti sau prea naivi ca să înţeleagă asta. Poate sînt amîndouă. Avem excelente opţiuni, dar e important să acţionăm cu supleţe, şi niciodată să nu ne arătăm cărţile.

Politicienii noştri vorbesc mult.

Preşedintele Obama face declaraţii tari şi ne promite acţiuni viguroase, dar nu se schimbă nimic. Deci ce se întîmplă cînd el face acest gen de promisiuni şi nu se întîmplă nimic? Îşi pierde credibilitatea. Mă întreb ce ar zice marii noştri generali, oameni precum Mac Arthur sau Patton, despre un preşedinte care dezvăluie planurile noastre Orientului Apropiat sau punînd în vedere inamicilor noştri să nu treacă linia roşie.

Se spune că un om de afaceri mă descria drept imprevizibil. Observînd că asta e una dintre cele mai bune calităţi ale mele şi că asta m-a ajutat să cîştig bani mulţi. Acum, că sînt candidat la preşedinţie – deşi numeroşi experţi au spus că nu voi face acest pas – această trăsătură a mea i-a pus în dificultate pe criticii mei, care se chinuie să-şi imagineze cum vor contracara ideile mele. Sînt cu toţii ocupaţi să se arate în cea mai bună lumină, urmînd regulile stabilite, luînd măsuri previzibile, acceptînd opiniile comune admise.

Şi cînd eu nu fac acest joc, nu ştiu cum să reacţioneze.

A-ţi releva proiectele este unul dintre cele mai stupide erori care se pot face într-o confruntare militară. Am citit un mare număr de opere istorice şi nu-mi amintesc ca generalul George Washington să fi rezervat camere de hotel la Valley Forge în Pennsylvania sau să fi trimis cele mai bune urări mercenarilor nemţi de la Trenton.

Elementul surpriză e decisiv într-o bătălie.

Deci, eu nu spun cîmpului advers ce voi face. Nu-i las, şi nu vreau ca ei să vadă limpede în mine. Nu vreau ca oamenii să ştie exact ceea ce fac sau ceea ce gîndesc.

Îmi place să fiu imprevizibil.

Asta îi destabilizează.

Ca conducător, ştiu de asemenea că sînt momente cînd trebuie să-ţi ascunzi jocul.

Cînd achiziţionam proprietăţi pentru a construi un zgîrie-nori, de exemplu, trebuia să cumpăr numeroase mici laturi astfel încît să poată fuziona într-un singur site de construcţie de mare valoare şi secretul total era o necesitate absolută.

Dacă proprietarii acelor proprietăţi ar fi descoperit că proiectam eu să fac, ei ar fi putut trage mult mai mulţi bani din proprietăţile lor.

Ceea ce vreau să spun e că noi pierdem mult timp vorbind.

Cînd tratăm cu China, avem nevoie de a le rezista şi de a le reaminti că e o idee proastă de a profita de cel mai bun client al lor. Şi apoi, trebuie să ne aşezăm şi să gîndim o relaţie mai echitabilă.

Nu există un singur model de politică externă convenabilă tuturor situaţiilor. Avem nevoie să ne spunem clar convingerile, pentru că ele pot constitui o armătură a politicii noastre.

Totul începe cu o armată puternică.

Totul!

Vom avea armata cea mai puternică din Istoria noastră şi poporul nostru va avea cel mai bun armament posibil şi va beneficia de cea mai bună protecţie posibilă.

Punct final.

Asta vrea să spună cel mai bun sistem de rachete, cel mai bun echipament şi cea mai bună formare pentru războiul cibernetic, şi soldaţii cei mai bine antrenaţi. Şi cînd trupele noastre vor reveni acasă, ele nu vor trebui să aştepte luni de zile pentru a primi un tratament medical.

Trebuie să dăm celor care ne protejează cele mai bune îngrijiri şi cele mai rapide care sînt. E ridicol că vechii noştri combatanţi trebuie să aştepte pentru a beneficia de ajutorul la care au dreptul. Sînt eroii noştri, şi administraţia actuală i-a uitat.

Deci, cum se poate inversa tendinţa şi reîncepe să cîştigăm?

Aşa cum am spus deja, asta nu poate începe să se producă decît cu armata cea mai modernă şi cea mai tare de pe planetă, şi cea mai mobilă, de asemenea. Trebuie să facem să plătescă o parte din factura acestei transformări pe Saudiţi, pe Coreea de Sud, pe Germania, pe Japonezi şi pe Britanici.

Pînă la urmă, noi îi protejăm şi ei trebuie să împartă cu noi costurile.

Apoi, mai trebuie să operăm de pe o bază de poziţie economică forte. Avem cel mai mare motor economic de consum din lume. N-avem decît nevoie să-l facem să demareze pentru a trage maximum de profit.

Nimeni nu iubeşte să facă afaceri decît mine, dar fiecare acord pe care-l voi semna nu va urmări decît un singur obiectiv:

Victoria Americii.

Trebuie să folosim forţa economică a pieţelor americane şi consumatorul american pentru a veni în ajutorul amicilor noştri şi a reaminti inamicilor noştri beneficiile unei cooperări.

Avem nevoie să utilizăm aceste forţe pentru a forma alianţe puternice cu aliaţii noştri naturali, dar trebuie să ne aşteptăm, ca, şi ei, la rîndul lor, să răspundă cînd avem nevoie de ei. Nu voi înţelege niciodată de ce Germania şi alte ţări au privit cu pasivitate cînd Rusia lui Puțin a intrat în Ucraina. Puteţi fi siguri că putem conta pe Israel ca să fie de partea noastră în Orientul Apropiat.

În final, trebuie să acordăm o atenţie particulară chinezilor. Au trecut vremurile cînd arătam înţelegere în ceea ce priveşte politica protecţionistă şi criminalitatea cibernetică.

O nouă eră va începe pentru americani.”

Articolul a fost publicat initial pe cristoiublog.ro.