Am trecut prin câteva șocuri în ultimii 15 ani în câteva ocazii în care am luat contact cu școala românească.

Mai întâi în calitate de profesor la o școală de la periferia Bucureștiului, unde elevii care îmi fuseseră repartizați să le fiu dirigintă, m-au întrebat la prima oră: „Doamna, dar nu ne bateți...Noi suntem învățați cu cureaua”. Fosta dirigintă, o doamnă trecută bine de 40 de ani, îi pedepsea când nu învățau sau făceau năzbâtii, bătându-i cu o curea pe care o avea legată la geantă. Al doilea șoc l-am avut când fetița mea a ajuns la vârsta primilor ani de grădniță. Nu avea încă patru ani când am dus-o la o grădiniță din centru, care părea mai în regulă decât cea de cartier. Proastă idee. A avut ghinionul să dea de doamna Rodica, o educatoare care avea nazismul în sânge. La câțiva ani distanță am aflat de torturile colective la care îi supunea: dacă se enerva pe un copil, îi pedepsea pe toți punându-i să stea cu mâinile sus. Dacă nu răspundeau la întrebări, rămâneau așa până venea masa...Când am reclamat-o pe educatoare, directoarea i-a motivat coportamentul prin faptul că ... „A trecut printr-un divorț urât...” Fetița mea a rămas însă cu sechele serioase de la acest abuz și ani de zile ne-am luptat să îl depășescă. Cel de-al treilea șoc l-am avut la școală, unde învățătoarea cu rezultate pe care insistasem să o aibă s-a dovedit a fi un alt mic mostru. La prima ședință, ne-a spus clar, printre rânduri: Ea își vrea înapoi 25% din salariul tăiat de Guvern. A fost înțeleasă rapid, iar sistemul de compensare a salariului mic a intrat imediat în funcțiune: de la Paște la Crăciun, la ziua ei, la ziua copiilor ei, toate erau ocazii de oferit cadouri. A venit inevitabil și oferta de after-school, unde lucra și ea, din întâmplare, și unde părinții erau invitați să își lase copiii ca să facă temele și să aibă rezultate bune la concursuri. Obsedată de propriile rezultate și învățată să fie ținută în puf de părinți, refuza să vadă elevul și să îl ajute să evolueze. Îi pedepsea discret dacă nu cotizau în rând cu masa. Din fericire, am schimbat școala fiindcă ne-am mutat. Am ajuns la cea de cartier. Nu e perfect, dar e mult mai bine. Forțarea spre perfecționism pe care fetița o simțea în vechea școală de fițe a dispărut. Frecvent, i se pare că au multe teme, însă face din ce în ce mai multe lucruri de plăcere. Însă este abia în clasa a IV-a, iar ce îmi povestesc părinții care au copii la gimnaziu nu e încurajant: doamna de română e vraiște, domnul de fizică nu vine la ore, e aproape de pensie, ce să îi faci, la matematică e o singură profesoară care face treabă...      Fratele ei este abia la clasa 0, în aceeași școală de cartier, și o are învățătoare pe doamna pe care a avut-o și tatăl lui. E blândă, nu am auzit-o țipând, are metode interesante de a-i ține în frâu și nu e dependentă de șpăgi... Tot ce îmi doresc pentru ei este să mai apuce câțiva provesori veritabili cum am avut eu norocul să am...Clar mai sunt, dar cum ritmul degradării este accelerat de lipsa de viziune și de zbaterea în mocirla unor salarii mediocre, tare mi-e teamă că școala românească de stat nu are o soluție decentă pentru ei.