Acum două zile, pe 28 februarie, s-au împlinit doi ani de când fostul nostru coleg, marele reporter Horia Tabacu, a murit.
Pe coperta cărții sale postume, „Fețele reporterului”, am scris, acum doi ani: „Avea o artă a disimulării extraordinară. Stătea de vorbă, de la egal la egal, cu somităţi culturale sau politice, la fel de bine ca şi cu o florăreasă de cartier. Era un geniu în alegerea unui titlu. La interviuri avea un fel de «body language » care îl făcea pe interlocutor să «mărturisească» tot, fără să i se pună o întrebare directă. Era în stare să scrie un editorial în 20 de minute. Tot timpul avea idei și abordările sale erau originale. Harul său de a găsi poveşti nu l-au avut mulţi reporteri. Orice obiect personal avea o poveste. Ceasul său, pantofii, paltonul, costumul, orice devenea în povestirile sale un obiect de patrimoniu cultural personal. În agenda sa telefonică se regăseau personaje antagonice. De la Petru Popescu, Mircea Dinescu şi Nicolae Breban, la numerele unor infractori de drept comun. Avea cuvinte pentru fiecare”.
Eu nu mai am cuvinte…
Recomandările noastre
