Distrugătoare puține, fronturi tot mai multe: dilema unei superputeri întinse peste propriile limite

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Când un memorandum militar spune mai mult decât un discurs politic

Cele mai importante semnale despre starea unei armate nu apar, de regulă, în conferințele de presă și nici în declarațiile oficiale. Ele se regăsesc în documentele interne prin care un comandant îi spune conducerii politice că misiunile pe care trebuie să le îndeplinească depășesc resursele pe care le are la dispoziție.

Un astfel de avertisment a plecat, în această săptămână, de pe biroul generalului Alexus Grynkewich, comandantul Comandamentului European al Statelor Unite (EUCOM), către Pentagon. Potrivit informațiilor publicate de The Washington Post, mesajul este cât se poate de direct: dacă Marina americană nu primește încă un distrugător, la un moment dat va trebui să aleagă între apărarea Israelului și apărarea teritoriului Statelor Unite.

Nu este o revoltă împotriva conducerii politice și nici o încercare de a forța mâna Pentagonului. Este procedura normală prin care un comandant semnalează că ecuația strategică începe să nu mai iasă.

Iar tocmai acest lucru face ca documentul să fie atât de important.

El apare în a cincea lună a războiului dintre Statele Unite și Iran, într-un moment în care negocierile au eșuat, atacurile reciproce au redevenit aproape zilnice, iar stocurile americane de interceptori și muniții defensive încep să resimtă presiunea unei campanii militare care consumă resurse într-un ritm mult mai mare decât anticipaseră planificatorii Pentagonului.

Problema nu este lipsa navelor, ci imposibilitatea de a fi peste tot în același timp

De aproape două decenii, distrugătoarele americane desfășurate în estul Mării Mediterane reprezintă unul dintre pilonii invizibili ai apărării Israelului.

Echipate cu sistemul Aegis și cu interceptori capabili să lovească rachete balistice și de croazieră, aceste nave au devenit o extensie a scutului antirachetă israelian. Au interceptat, de-a lungul anilor, proiectile lansate atât de Iran, cât și de rebelii Houthi din Yemen.

Este o arhitectură construită discret, fără prea multă atenție publică, dar care astăzi a devenit indispensabilă. Tocmai de aceea, orice diminuare a acestei prezențe creează imediat o vulnerabilitate strategică.

Pe hârtie, Marina SUA continuă să impresioneze.

La baza de la Rota, în Spania, sunt desfășurate permanent cinci distrugătoare, iar un al șaselea urmează să sosească până la sfârșitul anului. În Marea Arabiei operează două portavioane și cel puțin cincisprezece nave de război, dintre care unsprezece sunt distrugătoare implicate atât în blocada porturilor iraniene, cât și în protejarea navigației prin Strâmtoarea Hormuz.

Privite separat, cifrele par impresionante.

Privite împreună, ele arată însă o realitate diferită.

Statele Unite nu duc lipsă de nave, ci de libertatea de a le muta fără să creeze goluri în altă parte. Fiecare distrugător trimis spre Golful Persic înseamnă unul mai puțin în Mediterana. Fiecare navă care rămâne să protejeze Israelul este o navă care nu poate participa la alte misiuni considerate la fel de importante.

În paralel, ritmul extrem de intens al operațiunilor începe să producă un efect mai puțin vizibil, dar la fel de periculos: uzura.

Navele petrec mai mult timp pe mare, ciclurile de mentenanță sunt comprimate, iar disponibilitatea reală a flotei începe să fie mai mică decât cea din tabelele oficiale.

Un război care consumă nu doar muniții, ci și opțiuni strategice

Presiunea logistică începe să se transforme și într-o problemă politică.

Evaluările interne ale Pentagonului arată că, în primele luni ale conflictului, cea mai mare parte a interceptărilor rachetelor balistice iraniene îndreptate spre Israel au fost realizate cu sisteme americane – atât cu baterii THAAD, cât și cu interceptori lansați de distrugătoarele Marinei SUA.

Aceasta este o realitate despre care oficialii vorbesc rar.

Nu pentru că ar fi un secret militar, ci pentru că evidențiază gradul ridicat de dependență al apărării Israelului de capabilitățile americane.

Or, orice dependență strategică are o limită impusă de logistică.

Cu cât conflictul se prelungește, cu atât Statele Unite consumă mai multe rachete, mai multe ore de funcționare pentru radare și mai multe resurse navale.

În paralel, războiul începe să producă efecte și în politica internă americană.

În Congres, atât republicanii, cât și democrații cer administrației Trump să explice care este strategia de ieșire din conflict. În același timp, creșterea prețurilor la combustibili și la alte produse începe să devină o problemă electorală înaintea alegerilor parlamentare din noiembrie.

Nu este vorba doar despre costurile unui război.

Este vorba despre costurile unei prezențe globale pe care Washingtonul încearcă să o mențină simultan în Europa, Orientul Mijlociu și Indo-Pacific.

Așa cum observa Tom Karako, directorul programului de apărare antirachetă al CSIS, trecerea la o economie și o postură de război nu afectează doar stocurile de muniție, ci întregul nivel de pregătire al forțelor armate.

Întrebarea nu mai este dacă Statele Unite pot susține actualul conflict.

Întrebarea este câte alte angajamente strategice sunt dispuse să sacrifice pentru a continua să îl susțină.

Dincolo de Israel se află Rusia

Avertismentul generalului Grynkewich are însă o semnificație care depășește Orientul Mijlociu.

Comandamentul European nu gestionează doar operațiunile din Mediterana și sprijinul acordat Israelului. El este responsabil și pentru descurajarea Rusiei pe flancul estic al NATO.

Cu alte cuvinte, aceleași distrugătoare care astăzi interceptează rachete iraniene sunt parte din arhitectura de apărare care trebuie să descurajeze Moscova.

Iar Rusia rămâne o amenințare strategică majoră, inclusiv prin arsenalul său de rachete balistice capabile să atingă teritoriul continental al Statelor Unite.

Aceasta este adevărata dilemă.

Statele Unite nu împart două flote între două războaie.

Împart aceeași flotă între toate crizele lumii.

Ce înseamnă acest lucru pentru România

Pentru România, aflată pe flancul estic al NATO și la Marea Neagră, avertismentul transmis de comandantul EUCOM nu este un simplu episod birocratic petrecut la Washington.

El este unul dintre primele semnale concrete că resursa strategică cea mai importantă a Statelor Unite – capacitatea de a proiecta forță navală oriunde este nevoie – începe să fie solicitată simultan pe mai multe fronturi.

Acest lucru schimbă inevitabil și modul în care trebuie privită securitatea flancului estic.

Dacă până acum premisa era că Statele Unite pot întări rapid orice teatru de operații, noua realitate sugerează că Washingtonul va fi obligat să stabilească priorități.

Iar atunci când o superputere începe să prioritizeze, aliații trebuie să fie pregătiți să acopere o parte din golurile pe care aceasta nu le mai poate umple singură.

Din această perspectivă, avertismentul lui Grynkewich spune mai mult decât situația câtorva distrugătoare americane.

El vorbește despre limitele unei superputeri care continuă să fie cea mai puternică din lume, dar care descoperă că nici cea mai mare flotă existentă nu poate acoperi, în același timp, toate crizele pe care ordinea internațională le produce. În fond, aceasta este adevărata definiție a supraextinderii strategice: nu lipsa puterii, ci imposibilitatea de a o concentra simultan acolo unde este nevoie.