A luat de bune sloganurile civice care cheamă la „implicare” şi îndemnul unora şi al altora de a intra în politică, pentru că „de oameni ca tine e nevoie”. A intrat într-un partid, în partidul în care a crezut cel mai mult, şi a făcut ceea ce face orice om  care intră în politică mînat de ideal: a militat. N-a furat şi nici n-a înşelat; dar a dat din gură în dreapta şi-n stînga încercînd să-i facă pe oameni să creadă în partidul lui şi să nu-i creadă pe „ceilalţi”. Politica, se ştie, divide, desparte, antagonizează, dezbină. X a făcut rapid cunoştinţă cu o categorie de oameni despre care ştia bine că există, dar pe care nu-i cunoscuse niciodată: cei din tabăra cealaltă, cei care-i sînt împotrivă pentru că nu el nu este cu ei. Politica generează imediat ura. X nu a fost cu totul surprins că a atras multă adversitate. Ştia şi el că asta va întîlni în politică. Dar, ceea ce l-a surprins cu totul, a fost faptul că ura adversarilor era direct proporţională cu ignoranţa lor. Cel mai mult îl urau cei care nu-l cunoşteau deloc. Un pic mai puţin, dar tot mult, îl urau cei care abia ştiau cîte ceva, nesigur, despre el. Se trezea duşmănit şi înjurat de oameni cu care nu schimbase niciodată o vorbă, de oameni care habar n-aveau cine este el, ce a făcut în viaţa lui, ce poate să facă etc. A descoperit, uluit, că cei mai mulţi oameni l-au cunoscut datorită activismului său politic şi îl urau sau îl apreciau după asta şi nu după ceea ce chiar a făcut în viaţa lui. În ochii celor mai mulţi dintre oamenii care îl cunosc pe X (şi are un grad de notorietate uriaş, ca urmare a participării îndelungate şi intense la emisiunile politice) el s-a născut cînd a apărut în politică, la televizor. Pe oameni, nu-i interesează, de fapt, nimic din ceea ce văd; lumea iubeşte sau urăşte spontan şi întotdeauna prin afiliere. Oamenii te iubesc sau te detestă fără să ştie nimic, dar absolut nimic despre tine.  

Călătoresc împreună cu Y, o doamnă foarte respectată tocmai în domeniul artistic al lui X. Îi ştie talentul, îi ştie calităţile, ba chiar îl ştie ca om, pentru că au fost colegi în aceeaşi instituţie artistică cîţiva ani. Îl apreciază. Mai precis, îl aprecia. Vorbim despre X şi constat, uimit, că dna Y îl socoteşte, acum, „compromis definitiv”. De ce compromis? O fi făcut X ceva reprobabil şi nu ştiu eu? Şi de ce „definitiv”? Mă întreb, ce a greşit X atît de grav? Şi, în subtext, mă întreb şi de unde siguranţa asta a dnei Y de a pune „definitiv” pe o atare anatemă? În fine, toate se mai iartă pe lumea asta, nici o condamnare nu e definitivă pe pămînt – unii zic că nici în Ceruri. De ce, „definitiv”? Înţeleg repede. Dna Y ţine exact cu partida adversă lui X. Faptul că X a mers la „ceilalţi” îl descalifică. Faptul că susţine public propriul partid, îl compromite. Desigur, definitiv. O iscodesc şi nici ea nu poate să-mi spună ceva anume rău făcut de X de cînd e în politică. Dar asta are mai puţină importanţă. Important este că a mers la „ceilalţi”.  O întreb şi în legătură cu „definitivul”. Îmi răspunde că, în viaţă, sînt lucruri pe care le faci o singură dată şi gata, tot ce-ai făcut sau tot ce-ai fost se năruie. Dna Y e intransigentă. Nici viaţa ei, mult mai îndelungată decît a amicului X, nu a fost ferită de acele lucruri pe care este de ajuns să le comiţi o singură dată. Dna Y a comis, zice-se, chiar de mai multe ori asemenea lucruri care compromit definitiv de la prima.

 Cum drumul e lung, o încolţesc pe dna Y cu aluzii la propriile ei compromisuri. Ne cunoaştem de mulţi ani şi îmi permit. Dna Y, faimoasă în tot Bucureştiul pentru francheţea ei, admite pe loc că a făcut nefăcute. Dar, spre surprinderea mea, îmi spune cu patimă că aderarea la partidul „celorlalţi” le întrece pe toate cele cîte a făcut. Definitiv. Şi de-aia nu-l mai poate rebilita pe X. Definitiv.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.

Te-ar putea interesa și: