Editura Evenimentul si Capital

De ce Shakespeare trebuie iubit și Romeo trebuie detestat

13-10/19sever_CP-465x390
Autor: | | 50 Comentarii | 1703 Vizualizari

Zilele acestea, nu știm exact în care, William Shakespeare împlinește 450 de ani.

Nu avem probe că ar fi fost dintre cei care își propun să evadeze din istorie, dar este evident că a reușit. Printre puținele certitudini pe care le avem despre viitor este că lumea va citi, va juca și va studia Shakespeare pînă la sfîrșitul ei. Avem puține date despre biografia lui, iar despre gîndurile lui intime nu avem aproape nici o mărturie. De aceea, splendidă izbîndă!, nu sînt puțini cei care cred că nici nu a existat. Pare o umbră care a creat una dintre cele mai mărețe opere ale spiritului, o nălucire care a produs un monument.

Ce se află în spatele acelei opere binecunoscute, nu se știe și nu se va ști vreodată. Spiritele academice vor fi în veci frustate că au prea puține cunoștințe despre el, cu atît mai mult cu cît cunoștințele despre opera sa sînt atît de multe și amănunțite. E ca și cum ceea ce știm despre piesele sale sporește fără oprire, cu fiecare lectură, cu fiecare punere în scenă, cu fiecare seară în care pe fața Pămîntului actorii joacă Shakespeare, iar ceea ce știm despre biografia lui s-a blocat într-un trecut ambiguu din care nimic nu poate răzbate înspre noi. Firesc, vor fi și alții, adoratorii misterelor și conspirațiilor cosmice, care vor pescui voluptuos în cețurile biografiei sale. Așa se menține etern proaspătă legenda: din frustrarea celor care vor date și mărturii și nu le au, adăugată febrilității celor care pretind că pot citi trecutul prin conjuncturi uneori fantastice.

Ziceam că victoria lui asupra istoriei este deplină. A fost, este și va fi în veac citit precum e citit un text sacru. Puțini autori au ajuns la acest nivel. Îmi vin în minte doar doi, Platon și Dante. Doar la ei cititorul se apropie de text convins că ascunde miracole, că e o sursă inepuizabilă de bogății și sensuri, de iluminări deopotrivă aparente și ascunse. Sentimentul că textul este inepuizabil persistă după repetate lecturi. Citirea lui nu-l împuținează, dimpotrivă, ca într-un miracol divin, îl îmbogățește. De aici, apare dorința unui efort hermeneutic susținut care animă pe orice cititor de Shakespeare. Știi că e atît de mult de descoperit și ești convins că, atent fiind, vei descoperi și tu o bucată de înțelegere pe care nimeni nu a mai găsit-o înaintea ta.

Ca într-o euharistie laică, fiecare cititor are parte de bucata lui și numai a lui din Shakespeare. Doar textele sacre și, cum spuneam, ale altor doi sau trei autori îmbină perfect obligația lecturii (nu ești o ființa cu adevărat civilizată dacă nu ai avut, măcar minimal, un contact cu Shakespeare) cu o plăcere aproape halucinată. Nu în ultimul rînd, lectura lui Shakespeare este, ca și cea a cărților revelate, continuă. Te poți opri vreodată din citirea lui Shakespeare? Poate cineva să spună despre Shakespeare, așa cum spunem adesea despre mulți autori, gata, m-am lămurit ce vrea, ce crede, ce spune, cum e, trec la altceva?

Nu voi uita asta: aveam vreo 18 ani, eram într-un tren de noapte mergînd spre casă, și citeam ”Romeo și Julieta”. Cred că a doua oară. De-odată, m-a cuprins o aversiune formidabilă împotriva lui Romeo. În paralel, creștea dragostea mea pentru Julieta. Nu, nu era o tipică gelozie, pentru că în același timp, creștea și admirația mea pentru Paris. Îmi spuneam: ”Cum de e posibil ca lumea întreagă să-l admire oftînd pe Romeo și să-l condamne pe Paris? Avem doi tineri îndrăgostiți de Julieta, doi pretendenți, așadar. Paris respectă regulile. O cere în căsătorie cu tot formalismul timpului, face tot ce trebuie ca să se căsătorească cu ea. Este, formal, acceptat. Ce face Romeo? Calcă în picioare toate regulile. O seduce pe Julieta, umple scena de cadavre (printre care și pe cel al prietenului său), se joacă de-a viața și de-a moartea într-un fel inconștient împreună cu un călugăr smintit care comite păcatul major să creadă că se poate juca de-a Dumnezeu suprimînd și redînd semnele vitale ale unor oameni după cum vrea el, cu niște buruieni. Unde mai pui că Friar Laurence știe că iubirea lui Romeo e cam nebună, dar acceptă să-i unească într-o căsătorie obscură pe cei doi copii din rațiuni politice, sperînd că așa se va stinge dușmănia din Montague și Capulet.

Absolut previzibil, jocul de-a Dumnezeu se sfîrșește într-o tragedie zguduitoare. Eroarea care produce tragedia morții celor doi tineri nu e de timing, cum s-ar crede la o lectură superficială, ci de concepție – un asemenea joc precum cel pus la cale de un puști nervos și de un călugăr deviat nu putea avea alt rezultat. Și ce se întîmplă cu bietul Paris, îndrăgostitul care urmează regulile? Șocat de vestea că viitoarea lui soție, femeia pe care o iubea, a murit chiar în ajunul nunții, merge seara, singur, la căpătîiul ei ca să-și ia adio de la ea. El nu știa decît că, inexplicabil, femeia pe care o iubea și cu care trebuia să se căsătorească, a murit în ajunul nunții. Vă imaginați ce era în sufletul lui! Și, ce să vezi, cum sta el îndurerat la mormîntul Julietei, apare Romeo. Care, bineînțeles, are chef de duel. Și Paris e ucis de Romeo.

Carmen Iohannis facuta PRAF de Olguta Vasilescu. Nevasta lui Manda, GLUME NEMILOASE despre sotia presedintelui: Rochita roz deasupra genunchiului...

Pagina 1 din 2





Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI