”Subiectul democrației îl reprezintă oamenii, nu ideile”, preciza Adam Michnik pe la jumătatea anilor 90.
Îngrozitor adevăr, totuși, avînd în vedere că nimic nu este mai schimbător, mai irațional și mai năuc decît un om sub presiunea democrației. Îmi amintesc de scrierile marelui dizident anti-comunist din acea vreme în care socotea că pericolul la adresa societăților post-comuniste din Estul Europei stă fie în exagerarea unui fel de absolutism moral, fie în reacțiunea oamenilor simpli la complicata schimbare a sistemelor. Zîmbesc. Ce pericole minore îl îngrijorau pe Michnik!
Democrația se ucide cu mult mai eficient în 2015, din cîte vedem. Se ucide cu oamenii practicînd-o fără limite, se ucide prin transformarea ei în Saturnalii, se ucide prin întoarcerea ei împotriva ei înșiși, se ucide cu armate de democrați convinși care o sfîșie pur și simplu. Grecia redescoperă democrația întrebînd poporul dacă vrea să-și plătească datoriile strîngînd cureaua (că așa se plătesc datoriile, în general) sau nu vrea să strîngă cureaua și nu le mai plătește. Ghici ce răspuns dă majoritatea democratică unei asemenea întrebări? La noi, apărătorii democrației socotesc că, dacă un prim-ministru a încălcat legea nu ar trebui să fie supus procedurilor firești pentru că asta ar duce la căderea Guvernului care, desigur, nu poate să cadă decît ”democratic”, adică cu vot în Parlament. Primii-miniștri sînt intușabili în mandatul lor de către justiție, pentru că așa ar putea să ajungă în situația de a-și da demisia, ceea ce nu este, desigur, democratic.
În primul caz, o democrație care și-a pierdut mințile. În al doilea caz, o democrație care și-a pierdut etica. În ambele cazuri, o explozie de democrație care ucide, în veselia iresponsabilă a apărătorilor ei, democrația însăși. Democrații în stare suicidară amețite de ele însele și de cele ce pot singure să(-și) facă.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
