Cum se bucură românii de pomană la arestarea corupților. N-o să vadă nimic din ce-au furat marii hoți

De când cu balada cătușelor, în România, „furtul” ca subiect de presă a devenit o ocurență de primă pagină. Rând pe rând, figuri care au făcut istorie în politică au ajuns să se perinde pe la Parchet.

Cu mic, cu mare, poporul respiră, absoarbe, digeră și ulterior excretă rămășițele zilei. Care obligatoriu cuprinde cifre. Sume. Cantități. Obligatoriu mari, sau foarte mari, sau imense de-a dreptul. Niște milioane de Euro aici, niște zeci de milioane dincolo. Retorica obișnuită e că din pricina marilor corupți n-a mers România înainte, că dacă banii respectivi s-ar fi dus unde le era destinația, care în drumuri, care în spitale, care în maternități, alta ar fi fost istoria recentă a nației. După unele evaluări mai mult sau mai puțin subiective, într-un sfert de secol de libertate s-ar fi „pierdut” prin diverse buzunare peste 70 de miliarde. O avere colosală. Cam cât poate revendica, la ora actuală, Bill Gates, cel mai bogat cetățean al planetei. Dacă e să împarți cifra la populația actuală a României, reiese că fiecărui român i s-au „furat” cam 3500 de Euro de căciulă.

Cuprinși de micul moment grandios în timp ce mațul ghiorțăie de foame, cetățeanul cablat la ecranul televizorului ar putea să gândească, pentru un moment, că va vedea și el ceva din pleașca adunată de pe la tâlhari. Or asta nu se va întâmpla. Niciodată! Există o explicație mult mai simplă pentru care se întâmplă întreaga cruciadă a corupților, și n-are nimic de-a face cu banii. Are de-a face cu psihologia organizațională și teoria echității.

Cum să ne furăm mămăliga unul de la altul

Vești de la Palatul Buckingham. Decizia luată de Regele Charles

Profeția lui Elon Musk: „A mai rămas doar un an”

Un nene, pe nume John Stacy Adams a observat, încă de acum 50 de ani, că relația dintre individ și angajator, este una în veșnic dezechilibru. Omul vrea să știe că e plătit „corect” pentru munca pe care a depus-o. Dar nu oricum. Vrea să vadă, de partea cealaltă, un raport similar la angajator, anume cât „bagă” angajatorul vs. profitul pe care-l face. Dacă fracția dă cam la fel, omul se simte relaxat. Și-atunci nu va fi tentat să fure. Se mai uită la stânga, se uită la dreapta, vede că și alți oameni trăiesc cam la fel în raport cu angajatorul lor și-atunci devine obedient. Plătește taxe. Scoate bănuțul din buzunar. Dar asta până când se simte defavorizat. Deprivat financiar. Deprivarea financiară e o chestiune subiectivă. Unii oameni trăiesc bine cu 100 de lei. Alți oameni cu o sută de mii de lei. Important e ca și vlădica și opinca, să aibă un confort relativ și sentimentul progresului fără prea multe dureri de cap.

Durerile de cap încep când, în societate, apare un favoritism. Anumiți oameni, între alții, capătă o „stea în frunte”. În România, copiii Revoluției s-au uitat la tăticii Revoluției cum s-au făcut din mârțoagă armăsar și din chirpici și-au croit castele. Ce s-a întâmplat între timp e că, în sistemul lui intern, omul a căpătat un of, o țâfnă, o nemulțumire. Nu e ceva neapărat legat de confortul lui anterior. Practic tot din o sută de lei trăia, să zicem, și ieri. Dar astăzi, dacă trăiește cu impresia că altul are șanse mai bune decât el, va dobândi o frustrare. Și-atunci, fără excepție, va fi tentat să „ciupească” un pic. Ciupitul acesta, pe care-l observă și Adams, și alții după el, e un fel de „furt” terapeutic care în cele din urmă, cumulat, obligă statul să ia anumite măsuri ca să restabilească raportul corect dintre cetățean, ca forță de muncă, și cetățean, ca angajator al forței de muncă. E sistemul de „checks & balances” de care s-a tot vorbit în ultimii ani. Statul, carevasăzică, e un fel de arbitru, veghetorul drepturilor cetățeanului și garantul lor constituțional. Și majoritatea românilor au ajuns să fure, câte puțin câte puțin, din mămăligă.

Cruciada DNA-ului ne aduce și bani? Sau doar o satisfacție, așa...

Ce s-a întâmplat cu România, mai ales după 2008? Păi a apărut o sursă brutală de inechitate. S-au tăiat salarii. S-au făcut disponibilizări. S-a introdus un impozit forfetar care a închis niște zeci de mii de IMM-uri. S-au operat schimbări la fiscalitate, a crescut TVA-ul, au apărut taxe noi ș.a.m.d. Doar un dobitoc, complet analfabet în psihologie organizațională, nu și-ar da seama că de aici, dincolo de cloazonarea anumitor curgeri de bani prin zeciuala pe care-o practică Guvernul, măsurile ultimilor șase ani au stimulat, viguros, furtul. Nu marele furt. El a fost și înainte și șansele sunt că va continua independent de Cruciada DNA-ului. Nu. Micul furt. Furtul cetățeanului care a preferat să muncească din ce în ce mai mult la negru, care a optat să nu mai plătească taxe și impozite, până când ne-am dat seama că vărsămintele la bugetul de stat sunt la un record istoric negativ.

Unele voci spun că doar unul din trei români se mai poartă „corect” în relația cu statul. Reforma actuală a ANAF-ului și efortul disperat al Guvernului să reintroducă un Cod Fiscal mai relaxat, sunt imaginea în oglindă a răfuielii cu toți „aventurierii” capitalismului care, din poziție de autoritate, au delapidat cantități mari de bani. Dacă s-ar aduna toți banii furați de cei câțiva, și nu se compară cu efectul în oglindă pozitiv pe care-l așteaptă Statul de la omul de rând când, restabilit în liniștea lui interioară, se va întoarce la ghișeul de plăți. Fapt este că, ipocrit, Statul nu se gândește, nicidecum, să întoarcă sutele de milioane de Euro furate către cetățean. Nu în mod direct și, cu siguranță, nu prin creșterea remunerației care – ca în Caragiale – trebuie să rămână mică, după buget.

Întoarcerea capului către binecuvântatul Fisc

Banii n-au fost niciodată problema. Problema a fost factorul uman. Și primitivismul financiar în care încă trăiesc românii, încât se vor grăbi, din nou, solidar, să sprijine un stat dominat de insurecție iacobină și proletcultism, în timp ce calitatea vieții rămâne în, și o, mizerie. Tăierea de capete încornorate ale capitalismului este menită, dincolo de exercițiul de justiție, să convingă săracul, sărmanul, burghezul, intelectualul să-și întoarcă fața către Fisc. Și să dea Cezarului ce-i al Cezarului. E un joc pervers, în care câștigi la ambele capete, din păcate neînsoțit deloc de progres, ci de stagnare. Progres ar însemna, dar România e încă departe, disobediență fiscală organizată, sindicalism funcțional și echitate pe piața muncii. Și un popor care să nu înghită pe nemestecate tot ce-i dă Guvernul, tot ce-i spune presa, tot ce-i vinde Omul Providențial. Pentru că Statul este un contract pe care cetățeanul îl face cu cei din jur. O înțelegere care merge din neam în neam. Nu e un contract pentru eternitate.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru