Cum ni se spurcă trenul vieții

Sunt momente în viața unui jurnalist, - chiar a unui mediocru, așa cum sunt eu -,  în care acesta nu mai înțelege, privind scena publică, (scenă care a devenit în bună măsură chiar propria lui viață),  cum a fost ea, moment după moment, năpădit de mizeria acestor politicieni, care au pătruns atât de adânc în interstițiile existenței sale.

„La naștere urcăm în tren și ne întâlnim cu părinții noștri. Credem că vor călători mereu alături de noi, dar într-o gară ei coboară, lăsându-ne să continuăm drumul singuri. Pe parcurs, alte persoane urcă în tren — frați, prieteni, iubiri, copii — și fiecare dintre ei va coborî, mai devreme sau mai târziu, lăsându-ne cu dorul lor.”

E o imagine atât de simplă și atât de adevărată, încât doare. Călătoria asta, în care tot urcă și coboară oameni, n-are nici anunțuri clare, nici hărți. Doar sunetul metalic al roților care se repetă ca o bătaie de inimă. Unii se așază lângă tine pentru o vreme și-ți par veșnici, alții se ridică brusc, fără o vorbă, și dispar în zgomotul gării.

Mi-am dat seama că n-am știut niciodată să privesc îndeajuns chipurile celor care au coborât. Poate pentru că am fost mereu preocupat de următoarea oprire, de următorul loc liber de lângă fereastră. Dar viața nu-ți mai dă bilete retur. Câteodată mă gândesc că trenul merge singur, că nimeni nu-l conduce. Că toate opririle, toate despărțirile și întâlnirile au fost scrise undeva, demult, pe o hartă invizibilă. Și totuși, uneori, într-un reflex al inimii, aș vrea să trag semnalul de alarmă, să opresc pentru o clipă trenul și să cobor acolo unde am fost fericit. Dar trenul nu oprește niciodată exact unde vrei. Trenul merge în continuare, iar în geam se reflectă doar chipul meu.

Uneori îl privesc cu neîncredere — nu mai știu cine e omul din fereastră: un călător obosit sau doar o umbră care îmi ține companie. În vagon e liniște, doar ritmul acela sec, hipnotic, al roților, ca un ceas fără sfârșit. Mă întreb cine mai e acum în trenul meu. Pe unii îi simt doar ca pe niște ecouri — oameni care au coborât demult, dar au lăsat mirosul lor în aer, o tăcere pe scaunul de alături, o frază neterminată. Pe alții îi port încă în mine, fără să știu: în gesturile mele, în felul în care privesc dimineața cafeaua, în cuvintele pe care nu le mai spun.

Jean d’Ormesson avea dreptate: fiecare gară e o despărțire și un început. Numai că uneori, între două opriri, timpul se lungește până la durere. Atunci nu mai știi dacă ești în drum spre ceva sau doar te îndepărtezi încet de altceva. Aș vrea să cred că undeva, în alt tren, merg și ei — părinții, prietenii, iubirile de altădată — și că, din când în când, liniile se ating, ca o coincidență tăcută a destinelor. Poate că toate trenurile duc în același loc, doar că ajungem la ore diferite. Iar până atunci, nu ne rămâne decât să privim pe fereastră, cu sentimentul acela amestecat de singurătate și recunoștință, știind că am avut norocul de a călători, chiar și pentru o vreme, alături de cei pe care i-am iubit. Trenul nu oprește.

Viața pare o călătorie simplă: părinți, prieteni, câteva iubiri, câteva gări de lumină. Jean d’Ormesson avea dreptate — urcăm, coborâm, ne despărțim. Numai că, pe măsură ce trece timpul, observi că în vagoanele tale au început să urce și alți pasageri. Politicieni, demnitari, miniștri, tot soiul de personaje care se așază lângă tine fără să-i fi invitat, îți ocupă locul, îți iau fereastra, îți vorbesc tare, miros a parfum scump și a cinism.

Ca jurnalist, ajungi să-i cunoști. Le vezi mimica, ticurile, îți recunoști în ochii lor zâmbetul învățat pentru camere, îți miroase falsul de la o poștă. Unii coboară repede, la prima stație — un scandal, o anchetă,  niciodată o demisie elegantă. Alții, mai rezistenți, se lipesc de scaunele trenului ca o ceară de banchetul public, rămân acolo, fără rușine, de parcă ar fi cumpărat biletul pe viață.

Te uiți la ei și-ți spui că nu mai e doar trenul tău — e un tren infestat, spurcat de ambiții, incultură, neomarxism puturos, senină trădare de țară, aprigă dorință de îmbogățire, zgomote, promisiuni și campanii electorale. Îți fură liniștea, îți împing geamantanul din compartiment, îți murdăresc privirea spre lume. Fiecare vorbește despre popor, dar nu-l vezi niciodată printre oamenii de rând. Doar  însoțiți de gardieni, consilieri și jurnaliști pupători în fund.

Și totuși, vrând-nevrând, ei conduc trenul. Le stă în mână direcția, viteza, opririle. Pot să-l încetinească, să-l bage pe linii moarte, să-l întoarcă din drum. Unii schimbă, sau chiar vând locomotivele, alții doar plăcuțele cu nume de vagoane. Nici nu mai știi dacă mergem înainte sau doar ne rotim pe același cerc de promisiuni.

Uneori, în nopțile lungi, când compartimentul e gol și fumul de țigară se ridică spre plafon, ni se face greață. Nu de ei, ci de felul în care i-am lăsat să urce în trenul vieții noastre. I-am ascultat, i-am analizat, le-am dat cuvântul, i-am făcut importanți. Am scris despre ei cu ironie, cu furie, cu speranță, iar între timp, ei și-au făcut loc lângă noi, până au ajuns să ne respire în ceafă, în timp ce ne vând străinilor…

Și mă întreb: unde sunt ei, de fapt, în trenul vieții noastre?

Sunt pasageri nedoriți? Sunt hoți de liniște? Trădători? Sau, paradoxal, sunt parte din călătoria asta absurdă — oglinda în care învățăm să nu mai credem în nimic?

Jurnalistul - chiar unul mediocru, așa cum sunt eu -, e condamnat să călătorească mereu între compartimentele puterii și ale deziluziei. Să-i vadă urcând, zâmbind, pozând, și apoi coborând grăbiți, lăsând în urmă doar duhoare și un ecou de promisiune nerealizată.

Dar trenul merge mai departe.

Iar adevăratul act de rezistență e să-ți păstrezi locul lângă fereastră. Să privești lumea, nu circul.

Să scriem, chiar și când aerul e irespirabil.

Să nu coborâm niciodată, pe nici un peron. Să ne murdărim cât mai puțin cu putință.