Mirel Bîrlan are 47 de ani. Micuţul gigant are şi el prefixul 4, numai că vine de la 4,6. Miliarde de ani. Adică exact vârsta Sistemului nostru solar. "E un asteroid din Centura Principală, unde obiectele încă păstrează informaţia primordială, de la formarea Sistemului solar", explică astronomul.

Mediul în care se află 10.034 Bîrlan este unul cam haotic. Nici Mirel Bîrlan nu este prea mulţumit de locul în care trăieşte acum. Ambii sunt bombardaţi: unul de radiaţii şi vânt, altul de dorul de lumea pe care a fost nevoit să o părăsească, cel puţin temporar. Dar să îi luăm pe rând.
Un jucăuş cu nume românesc

Începem cu asteroidul, un corp de forma unui cartof. De aceea, nu poţi să îi pui un diametru clar. Oricum, măsoară între 5 şi 10 kilometri, un micuţ cum sunt alte câteva sute de mii în preajmă. Cum vorbim deja de vecini, tot în Centura principală găsim alţi asteroizi cu nume româneşti: 9493 Enescu, 9494 Donici, 9495 Eminescu, 9253 Oberth, 9403 Sănduleac, 2331 Pârvulescu, 4268 Grebenikov, 6429 Brâncuşi, 12498 Dragesco. O mică Românie de pe cer.

10.034 Bîrlan este un jucăuş, care se învârte în jurul Soarelui pe o orbită eliptică. Din nou, ajungem la cifra 4. De atâţia ani are nevoie pentru a da ocol Soarelui. Însă nu asta îi dă latura ludică, ci salturile pe care le face prin spaţiu. "Jupiter şi alte planete au creat efecte de rezonanţă şi au curăţat zone întregi, obiectele cosmice au fost măturate. Acest asteroid trece peste o rezonanţă de genul acesta, face salturi dincolo şi dincoace de această zonă. Mai devreme sau mai târziu, va fi măturat. Eu voi fi în nefiinţă de multă vreme", spune Mirel Bîrlan. Vorbim de milioane de ani. Pentru asteroid.
Cel mai tânăr român cu numele pe cer

Descoperit în 1981, 10.034 a primit numele Bîrlan în 2001. Propunerea a venit din partea Mariei Antonietta Barucci, conducătoarea tezei de doctorat a românului Mirel Bîrlan. E greu de spus ce simţi atunci când eşti, fie şi pe cer, alături de nume ca Eminescu, Enescu sau Brâncuşi. Pentru a surprinde această stare, e nevoie de povestea unei vieţi.

Mirel Bîrlan este cel mai tânăr român cu numele pe cer, fiind născut în 1963. Ceilalţi doi români în viaţă care şi-au împrumutat numele unor asteroizi, Grebenikov şi Dragesco, au albit de multă vreme.
Bîrlan a descoperit astronomia în anul trei al Facultăţii de Fizică de la Măgurele, pe care a absolvit-o în 1986. A avut ca primă meserie o slujbă de profesor într-un liceu din Mizil. Într-un interviu, spune că experienţa a fost locul unde a simţit "rutina, ruina şi rugina".
Soarta cercetătorului român al anilor ’90
Revoluţia i-a adus omului şansa de a lucra la Observatorul Astronomic din Bucureşti, dar lunga tranziţie în care România s-a rătăcit în anii ’90 aveau să îl forţeze să părăsească ţara. Un destin comun multor cercetători români, care, plătiţi mult sub gradul lor de pregătire, au ales străinătatea. Chiar dacă mulţi nu au reuşit nici după ani buni să-şi închipuie o viaţă de om departe de România, aşa cum se întâmplă cu Bîrlan la Paris.

"Mi-am făcut o parte din studii la Paris. Prin 1994, am început o teză de doctorat. M-am întors în România, pentru un an, după care mi-am revizuit părerile despre cei voi face în viaţă. La vremea aceea, mi-am dat seama că o familie are dificultăţi în condiţiile în care inflaţia făcea ca preţurile să se tripleze într-un singur an. Era dificil de trăit în cercetare", spune Bîrlan. Şi-a luat doctoratul, lucrează de 12 ani în Franţa, dar încă numeşte mutarea ceva temporar.
Restanţa la Noica
În Franţa, şi-a îndeplinit multe dintre obiectivele profesionale, a studiat asteroizii, mai ales suprafeţele. Despre asteroidul său ştie destul de puţine, "nu e un obiect atât de important" pentru a-i dedica din preţiosul timp de cercetare. Şi personal stă bine, cu patru copii care îi cresc sub ochi – cel mai mare are 21 de ani, cel mai mic – 8. În toată această listă de realizări, Mirel Bîrlan are o singură restanţă. La Constantin Noica. Pe blogul său, Bîrlan se pune în pielea feciorului său cel mic, Florian, care a apucat să trăiască doar câteva luni în România.

"[Tata] îmi povesteşte despre lucruri pe care eu nu le înţeleg: despre un loc îndepărtat, despre cercetare, despre oameni, şi utilizează cuvinte necunoscut: mai noi, povesteşte cum un nenea Tudor a avut ideea unor eseuro despre acea ţară, de care şi lui îi pasă şi îi e dor […] Din când în când, în casa unde locuim, tata face referire la un om care a trăit cândva pe acele meleaguri îndepărtate, care a ales să trăiască simplu şi singur pentru a se putea gândi la semeni (oamenii mari i-au spus "Ascetul") Se pare că părinţii mei l-au ascultat odată pe acel om, vorbind în toamna vieţii, într-un amfiteatru de la Măgurele, pe când ei erau studenţi. Când voi fi mare, sper să cunosc mai multe despre Constantin Noica", spune micul Florian Bîrlan, în "traducerea" tatălui său.

Tatălui i-a rămas în minte un citat din Noica, care nu poate fi rupt sau scurtat nicicum, aşa că îl redăm integral: "Prietene, nu eşti mediocru. Sau dacă eşti, nu interesează. Nu te gândi la ce au făcut alţii, isprăvi minunate sau lucruri nedemne. Gândeşte-te doar că viaţa dumitale este, în felul ei, un prilej unic. Dacă te-am întrebat la început ce crezi despre dumneata, n-a fost pentru a răspunde: cred bine sau cred rău; ci pentru a-ţi aminti, în măsura în care am dreptul s-o fac, că trebuie să te războieşti niţel mai mult cu dumneata; în dumneata doarme ceva; un om mai interesant decât bănuiai; un creştin mai bun decât o arăţi, sau poate un erou; şi în orice caz doarme un om de ispravă pur şi simplu. Vezi, nu-l lăsa să doarmă prea mult".
Sentimentul de a fi vecin cu Eminescu: "Ăsta sunt eu?"

Acum da, poate fi inserată partea cu sentimentul pe care îl ai atunci când numele tău este, pe cer, alături de Eminescu, Enescu, Brâncuşi şi toţi ceilalţi, chiar şi mari oameni ai altor popoare, ca Flaubert sau Dostoievski. "Avem cu toţii nevoie de recunoaştere. E recunoaşterea muncii mele. Când se întâmplă fără ştiinţa ta, cum s-a întâmplat cu propunerea de numire a acestui asteroid, îţi vine să te uiţi în oglindă şi să spui "Ăsta sunt eu?". Te simţi umil, un sentiment de umilinţă care te face să te întrebi dacă ai făcut destule ca să stai alături de atâtea nume mari din istoria omenirii".   

Aceasta e povestea omului care, atunci când se uită pe cer, poate spune "acesta e asteoridul care îmi poartă numele". Spune că asteroidul s-a văzut foarte bine în decembrie 2010, când Soarele, asteroidul şi Pământul au fost aliniate. Încă se mai poate vedea, timp de 4-5 ore, la începutul nopţii. Dacă priveşti printr-un telescop bun şi ştii unde să cauţi. Cât despre omul Bîrlan, îşi caută în continuare paşii spre casă, spre acasă.

Sursa: astro-urseanu.ro
Citiţi săptămâna viitoare, pe www.evz.ro, un articol despre toate numele româneşti de pe cer. Vorbim despre Mihai Eminescu, singurul român care are numele pe două bucăţi distincte din cosmos, un asteroid şi un crater de pe Mercur, despre alte personalităţi – ca Enescu, Brâncuşi sau Oberth -, precum şi de Carpaţii de pe Lună sau asteroizii Salonta, Piatra Neamţ şi Transilvania