Se uită și ne spune ce zice tehnologia despre ziua asta, în care am străbătut arterele unui oraș plin de surprize la fiecare colț de stradă.

– Peste 16.000 de pași. Mai precis, 16.300 de pași.

Două cifre

Am să vă povestesc despre o clădire. Sinagoga Ortodoxă din Oradea. Nu e vorba de ziduri sau de religie.

Edificiul impunător se află la mică distanță de centrul urbei și a trecut prin ample lucrări de restaurare, în anii din urmă, încât strălucirea arhitecturală de odinioară a fost adusă în actualitate.

Apar tot felul de explicații de la Cosmina Dudu, cea care ne e ghid în scurta noastră vizită.

Comunitatea evreilor din această așezare de pe malul Crișului Repede era destul de importantă, numărând 33.000 de oameni în perioada interbelică.

– Azi au mai rămas aproximativ 700. Suntem a doua comunitate din România.

Splendoarea luminii

Așadar clădirea e inaugurată în 1890. Ansamblul interior te ia prin surpindere cu toată splendoarea dantelăriilor lemnului, candelabrelor, coloanelor care susțin etajul superior și a vitraliilor.

La etaj, de jur-îmrejurul pereților, se află un fel de balcon, cu largă deschidere către primul nivel. De aici ai o altă perspectivă asupra miilor de licurici care se scurg din tavan și ovaționează atmosfera.

Scările femeilor

Perimetrul de sus e suficient de lat încât să cuprindă mai multe rânduri de bănci. Era locul unde stăteau femeile, să vadă și să asculte tot ce se întâmpla la parter.

Ca atare, doamnele și domnișoarele urcau pe niște scări laterale, ca să ajungă spre locul destinat lor.

– Acum femeile nu mai merg la balcon, suntem anunțați. Ca un semn, aș completa, că s-a renunțat la vechile șabloane.

Momentul când am amuțit

Deodată auzim ceva cu totul ieșit din comun. Recunosc că eu însumi nici nu remarcasem la început pendula aceea aflată la parter.

– Ceasul s-a oprit în 1944, când a început deportarea everilor din Oradea.

Toate respirațiile au amuțit. Deja sunt o sumedenie de întrebări pe care vreau să i le adresez ghidului. Ca să înțeleg mai bine.

Ora înmărmurită

M-am dus să fac poze ceasului. Un mecanism ca multe altele, fără să iasă cu ceva în evidență. Poate doar cu îmbrăcămintea sa din lemn, o lucrătură fină, care îi asigură solemnitatea.

Are un cerc al orelor în partea superioasă și un corp dedesupt, alungit, cu geam, în spatele căruia pendulul e înghețat.

Nimic nu pare întâmplător

Aflăm în continuare că 27.000 de evrei din Oradea au fost deportați și că tragica operațiune a debutat cu închiderea acelor oameni în niște ghetouri de pe cuprinsul acestui oraș, între 3 și 9 mai.

Ghetoul era doar o primă etapă din supliciul lagărelor, spre care au fost îndreptate acele suflete.

De atunci, din 1944, ceasul din Sinagoga Ortodoxă nu mai funcționează. S-a oprit el, cu de la sine putere, iar din generație în generație, aici, în clădirea aceasta, toți au privit orologiul nu ca pe ceva stricat, ci ca pe un simbol.

O anume interpretare

Fac un calcul și constat că s-au scurs 75 de ani. Suntem în 2019. De 75 de ani ceasul nu mai e ceas.

Nimeni nu s-a atins de el în toată perioada asta, din 1944 până azi, ca să încerce să-l repare, mai spune Cosmina.

– Noi interpretăm că timpul a stat ca un semn de la Dumnezeu.

E posibil?

Mă întreb dacă, printr-o minune, sau cine știe cum, se va mai trezi vreodată. Tot așa cum a și amuțit. Singur.

Toți pașii pe care i-am făcut în acea zi, în Oradea, cei 16.300, îi simt amorțiți. Nu mai sunt în stare să scriu nimic.

Te-ar putea interesa și: