Celebrul regizor, care şi-a lansat la Bucureşti drama despre imigranţi „Paradis în Vest”, povesteşte că s-a ataşat de românii care muncesc pentru el, la Paris.
La opt ani după ce a filmat „Amen” la Bucureşti, regizorul grec Costa- Gavras (76 de ani) a revenit cu cea mai recentă producţie a sa, „Paradis în Vest”/„Eden a l’Ouest”, care rulează de vineri în cinematografe. „Am amintiri foarte plăcute din România”, a spus cineastul ieri, la con ferinţa de presă. Filmul cu italianul Riccardo Scamarcio în rolul central urmăreşte traseul unui imigrant, de la fuga sa pe un vapor până la Paris, locul în care şi cineastul s-a stabilit în anii ‚50. „Nu e un film autobiografic, dar e profund personal”, a mărturisit Costa- Gavras, criticat aspru la Berlinală pentru forţata departajare - Occidentul pervers şi statisit faţă cu puritatea restului lumii. De eroul lui Gavras (inocent şi mereu năucit) profită material ori sexual mai toţi cei care-l întâlnesc. Într-un scurt interviu acordat EVZ, regizorul filmelor politice „Z” sau „Dispărutul” povesteşte că românii angajaţi de el la Paris sunt „formidabili” şi că în film inventează o limbă.
EVZ: Tema imigraţiei ar fi una foar te la îndemână pentru cineaştii noştri, având în vedere că românii s-au răspândit prin toată Europa... Costa-Gavras: Sunt enorm de mulţi români peste tot! Acasă, la Paris, am români care muncesc pentru noi. Sunt oameni formidabili, lucrează foarte bine, sunt voluntari, talentaţi şi asta contează foarte mult pentru mine. Şi nici unul nu are acte! Muncesc toţi ilegal, cu toate astea nu renunţăm la ei. Şi în film apare o şatră de ţigani care presupun că venea din România... Da, exact. Sunt ţigani din România, care trec dintr-o ţară în alta, vin în Franţa, sunt trimişi înapoi, ei revin, o ţin într-o aventură. I-am căutat pentru film şi i-am găsit uşor.
În film nu precizaţi de unde vine personajul şi inventaţi o limbă pentru el. Cum anume? E foarte dificil să inventezi o limbă! De fapt, am scris replicile în franceză, iar actorii le-au citit de la coadă la cap şi aşa a ieşit o altă limbă. N-am vrut ca eroul meu să aibă o naţionalitate, am ţinut în mod expres la asta. Nu voiam să-l localizez, să se spună din ce ţară vine. „Mişcarea cinematografică din România este importantă” De ce? Un erou cu naţionalitate vine şi cu o istorie în spate... Tocmai. Dacă venea dintr-o ţară ducea cu el o întreagă istorie: politică, mizerie, război etc. Voiam pur şi simplu să fie o fiinţă umană, care să nu poarte urmele unei societăţi în ea. Ca orice alt individ pe care-l vezi întâmplător pe stradă. O fiinţă umană, punct.
Ca preşedinte al Cinematecii franceze, îi sprijiniţi adesea pe cineaştii români... Mi se pare că mişcarea cinematografică din România e foarte importantă şi că entuziasmul vizavi de acest val de cineaşti a crescut o dată cu premiul de la Cannes. Ceea ce e foarte bine. Sunt filme frumoase. Şi, cum spuneam şi acum câteva minute, fiecare ţară trebuie să-şi creeze imaginea ei şi în cinema. Chiar în aceste zile rulează în Franţa un film distribuit cu ajutorul dumneavoastră, „Nunta mută”. Se pare că a avut deja 50.000 de spectatori. Da, da. Din păcate eu nu l-am văzut încă, dar îl voi vedea curând. Cât poate dura această efervescenţă cinematografică? Depinde. Uite, de exemplu, în Grecia, există legi foarte proaste care nu sprijină deloc cinematografia, de aceea nu se mişcă nimic deocamdată. Nici în România aceste legi nu prea funcţionează, iar finanţările sunt contestate mereu. Trebuie neapărat ca statul să sprijine cinema-ul. Exemplul francez e foarte bun, poate cel mai bun. Ţinându- se cont de realitatea fiecărei ţări în parte, ar trebui ca acest model să se aplice pretutindeni. Le spun asta şi grecilor. Lucrurile trebuie permanentizate şi făcute foarte riguros, altfel nu are rost. Felul în care evoluează cinema-ul nu poate depinde de umorile şi starea de spirit ale fiecărui ministru sau prim-ministru care trece prin guvern.
Recomandările noastre
