Geopolitologul francez Alexandre del Valle și-a lansat joi, 22 martie, cartea „Strategia Intimidării, de la terorismul jihadist la corectitudinea islamică”. A doua zi, un nou atac islamist însângera Franța. Del Valle revine explicându-și tezele într-un interviu pentru Le Figaro.

La Trébes, un bărbat asupra CRS (Forțele Republicane de Securitate) înainte de a ucide mai mulți civili într-un supermarket. În cartea dvs, insistați asupra dimensiunii ideologice a unor astfel de cazuri.

Da, și acest lucru nu prezintă nici un dubiu pentru nimeni dintre experții în terorism: ar fi o eroare fundamentală de analiză să reducem terorismul la profilul psihiatric al micilor săi soldați. Căci, în ultimă instanță, aceștia sunt animați de o ideologie foarte puternică, în stare să împingă un om să își sacrifice propria viață pentru supremația islamică.

Teoreticienii acestei ideologii nu sunt nici indivizi izolați, niic dezechilibrați, ci intelectuali a căror influență în lume este imensă.

Strigătul jihadiștilor pe care, potrivit unora, Redouane Lakdim l-ar fi scos vineri dimineață, este „Allah Akbar”, Dumnezeu este cel mai mare. Acest strigăt ne reamintește întreaga istorie a cuceririlor musulmane, până la profetul Mahomed însuși! El reamintește continuitatea istorică și civilizațională dintre jihadism și islam.

Descifrați în cartea dvs. o „strategie de intimidare”, cea a unui islamism cuceritor, pentru care terorismul nu este altceva decât brațul înarmat, iar teama pe care o inspiră este perpetuată de un discurs „corect islamic”. Ce înseamnă această expresie?

Într-adevăr, violența fizică a jihadiștilor produce o siderare și o intimidarea care aduc un mare câștig susținătorilor islamismului „mai instituțional”. Aceștia pretind că „jihadismul nu are nici o legătură cu islamul”, când în realitate este se adapă din același izvor totalitar. De aici, subtitlul eseului meu „de la terorismul jihadist la corectitudinea islamică”.

Această expresie, pe care am folosit-o prima dată într-un articol din Fgaro Magazine din 1999, simultan cu cea de „totalitarism islamist”, arată că, cu cât ucizi mai mult în numele islamului, cu atât occidentalii combat mai mult islamofobia, afirmând că „adevăratul islam” este pașnic.

Paradoxal, deci, corectitudinea islamică nu este doar o declinare a xenofiliei, versiunea islamică a „corectitudinii politice”, ci rezultatul unei intimidări fizice și psihice care împinge spre cedarea în fața celor care sunt gata să moară pentru cauza lor fanatică.

Corectitudinea islamică a devenit așadar epicentrul culturii scuzelor, rodul cel mai copt al „complexului occidental”. O atare capitulare a Occidentului în fața strategiei de cucerire a exponenților islamiști neo-cuceritori este cu atât mai perversă cu cât este prezentată ca un gaj al antirasismului.

Altfel zis, corectitudinea islamică a „tăietorilor de limbi” (cei care îi forțează la tăcere pe așa-zișii „islamofobi” care îndrăznesc să critice islamul și islamismul) este întărit prin groaza inspirată de „tăietorii de capete” (jihadiștii, care amintesc într-un mod foarte convingător cât este de periculos să critici islamul).

Amestecând astfel chestiuni precum imigrația, criza refugiaților sau „rasismul” cu cele ale totalitarismului islamist, echivalând critica islamului cu ura față de musulmani, islamiștii instituționali și aliații lor de extrema stângă au reușit să transforme orice critică la adresa islamului și orice denunțare a islamismului cu un rasism față de imigranții musulmani și de civilizația musulmană.

Asimilați terorismul cu un „război psihologic”: care este obiectivul său?

Orice război are un obiectiv, iar cel al islamismului mondial este de a face să domnească peste tot legea sharia, de a recuceri toate țările care au fost cândva musulmane (Balcanii, Spania, Sicilia, Postugalia, India, Israel) pe care vrea să le reunească într-un califat pentru a islamiza planeta întreagă.

Dar, fiind conștienți că multe țări sunt mai puternice din punct de vedere militar decât ei, islamiștii trebuie să dezarmeze mai întâi Occidentul, prin interdicția oricărei critici la adresa islamului, sub acoperirea luptei împotriva islamofobiei.

Pentru a elimina obstacolele din calea cuceririi lor subversive, exponenții  islamismului mondial induc ideea potrivit căreia orice critică la adresa islamului ar fi un atac la adresa musulmanilor.

Această „paranoizare” a musulmanilor prin ideea că „societățile necredincioase” îi persecută pregătește secesiunea posibilă a unei mari părți a comunității musulmane din țările noastre, pe care jihadiștii, ca și „islamiștii moderați”, îi incită să se „dezasimileze”.

Din cauza aceasta, este stupid să reduci amenințarea islamistă doar la terorismul jihadist, care este doar avangarda sa, partea văzută a aisbergului.

Obiectivul cuceririi lumii și a Occidentului este într-adevăr urmărit deopotrivă de islamul instituțional mondial și occidental, majoritar fundamentalist. Diferența între cele două nu este de natură, ci de grad. Scopul comun este instaurarea domniei universale a sharia.

Criticați reacția Occidentului care, după fiecare atentat, se mulțumește să aprindă lumânări. Există totuși și planuri de prevenire a radicalizării. Nu vi se par ele suficiente?

Ceea ce nu s-a înțeles în Occident este că atunci când se ucide în numele islamului, polii instituționali ai islamismului ne testează reacțiile. Am vizitat și fotografiat numeroase locuri de comemorări post-atentate amenajate ca niște altare de către primăria foarte stângistă (Podemos) a Barcelonei; nu a existat nici o fotografie a victimelor occidentale la locurile de comemorare, nici o cruce creștină, nici o apologie a ceea ce suntem, a Spaniei sau a identității noastre, ci omniprezente înscrisuri în arabă, pancarte pe care scria că islamul înseamnă pace, că islamul este nevinovat…

A doua zi după atentate, primăria Barcelonei a mărit subvențiile acordate organismelor de luptă împotriva islamofobiei!

Profesiunile noastre de credință post-atentate și lumânările înconjurate de slogane expuse după carnagii pe fondul „luptei împotriva islamofobiei” sunt percepute de acești poli ai islamismului instituțional ca niște extraordinare mesaje de slăbiciune.

Acest recurs permanent la autoflagelare și la culpabilizare este dovada, pentru islamiști, că suntem o pradă ușoară.