Am acceptat şi, peste o săptămână sau două, am primit un telefon de la televiziunea Carlton din Londra. Întrucât ziarista amintită avizase redacţia că nu ştiu engleză, a sunat o doamnă care vorbea impecabil franceza; o chema, de altfel, Celine. Cu ea aveam să ţin legătura până în aprilie 2003, când erau programate filmări în România. Deocamdată ştiam că va sosi la Bucureşti A.T., producător şi regizor al viitorului documentar.

A.T. a sosit la începutul sau mijlocul lunii decembrie 2002 şi mi-a făcut o vizită acasă împreună cu ziarista care îmi propusese consultanţa, ea slujind şi de interpret. A.T., puţin trecut de 40 de ani, era un om care – nu numai fizic – emana prestanţă. Aveam să aflu, nu de la el, că stătuse o vreme în Africa de Sud, unde luase apărarea unor persoane aflate în dificultate, rezistând presiunilor şi ameninţărilor. Mi-a trezit simpatie şi regretam că nu puteam comunica nemijlocit, el nevorbind decât engleza. Cartea sa de vizită este una din puţinele primite de-a lungul anilor pe care le-am păstrat.

A.T. mi-a mărturisit că între o mânăstire de călugări şi una de maici o preferă pe a doua pentru documentarul său. I-am explicat că trebuie să găsim una în care are loc o tundere în monahism, în perioada când dorea să filmeze: prima parte din aprilie 2003, aşadar în Postul Paştilor. În plus, trebuia să fie o mânăstire dintr-o eparhie cu al cărei episcop să am raporturi care să îngăduie pătrunderea unei echipe de filmare în biserică în decursul unei tunderi în monahism. Până atunci am mers cu A.T. şi cu ziarista la Pasărea, lângă Bucureşti – unde i-a plăcut mult –, explicându-i cu acest prilej deosebirea dintre mânăstirile idioritmice şi cele cenobitice.

Producătorul mi-a spus că după alegerea mânăstirii trebuie făcute nişte prospecţii, la care mă ruga să iau parte împreună cu ziarista care vorbea româneşte şi cu o tânără, fotograf la un cotidian din Bucureşti. Şi cu aceasta ne-am despărţit – regizorul a plecat spre Londra a doua zi –, urmând să ne revedem la vremea filmărilor.

După câteva zile de reflexie, i-am telefonat Prea Sfinţitului Calinic, episcopul Argeşului şi Muscelului, rugându-l să găsească o ceremonie a depunerii voturilor monahale în Postul Paştelui şi înainte de asta să admită câteva „prospecţii”. A fost de acord, spunându-mi că va trebui să alegem între mânăstirile Robaia, Văleni şi Aninoasa, îndemn care a făcut să mă copleşească nostalgia, pentru că în ianuarie 1987, lună petrecută în întregime în palatul regal de la Curtea de Argeş, am mers cu episcopul, într-o seară, la Robaia. Şoferul mi-a şoptit că acolo este o obşte mică de maici, foarte închegată, faptul acesta datorându-se şi caracterului frumos al stareţei. Am ajuns pe întuneric în locul unde fusese închinoviat Pârvu Mutu şi unde se găsea unul dintre autoportretele sale. În pofida strâmtorării – chiliile erau mici, nu exista o casă pentru stăreţie, nici alimentare cu apă –, atmosfera de la Robaia era una autentic călăgărească şi îmi amintesc de o tânără cu un chip curat şi destins, absolventă a Academiei Comerciale, soră aşteptând să devină maică, ceea ce nu era simplu pe atunci, întrucât pentru asta trebuia aprobarea Departamentului Cultelor…

Cât despre Mânăstirea Văleni, care până la reînfiinţarea oficială din 1991 funcţionase cu îngăduinţa tacită a autorităţilor locale, mi-am amintit că prima oară am ajuns acolo la sfârşitul toamnei din 1986, surprins să aflu că stareţa, o femeie încă tânără, făcuse canotaj de performanţă înainte de călugărire. Pe drum ne opriserăm într-un parc dendrologic cu arbori străvârstnici şi coborâserăm din maşină ca să ne plimbăm pe jos. Eram cu Prea Sfinţitul Calinic şi cu Mihai Bardaşu, licenţiat în istorie, inspector al Departamentului Cultelor în judeţele Vâlcea şi Argeş, un om mai apropiat de Biserică decât de instituţia care, aşa cum spunea, îi trimitea salariul „prin mandat poştal, ca la pensionari”. Continuam o discuţie despre funestul Decret 410 din octombrie 1959, menit să distrugă monahismul. Mihai Bardaşu, care citise memoriile lui Hruşciov, spunea că între măsurile represive cerute lui Gheorghiu-Dej după retragerea trupelor sovietice din ţara noastră, în 1958, se număra şi înăsprirea raporturilor statului cu Biserica. Ceea ce părea credibil, întrucât în 1954, abia ajuns la putere, Hruşciov închisese o parte din lăcaşurile de cult redeschise de Stalin, iar în 1960 revenise cu ucazuri de aceeaşi natură.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE