Cum de nu profită stânga de criza economică care afectează ţările capitaliste, în primul rând în UE?

Dacă scopul partidelor de stânga era de a combate, sau măcar îmblânzi capitalismul, cum se face că principalele partide ale stângii europene nu îşi întăresc poziţia în sondaje?

O primă cauză poate fi atribuită neadaptării doctrinei etatiste şi orientate spre protecţia socială a acestor partide la contextul internaţional mult mai competitiv, în primul rând la globalizare; sau atunci, reacţiei provocate tocmai de eforturile de adaptare.

Tony Blair i-a împins pe Laburiştii britanici cel mai departe în direcţia modernizării şi adaptării.Succesorul său, Gordon Brown, a temporizat procesul sub influenţa crizei şi a stângii partidului; totuşi, potrivit sondajelor, se îndreaptă spre o înfrângere electorală. În Germania, fostul cancelar social-democrat Gerhardt Schroeder a produs o furtună în partid cu a sa „Agendă 2010”, prin care a flexibilizat piaţa muncii (ceea ce a redus şomajul) şi a limitat beneficiile sociale şi impozitarea. Ca urmare, social-democraţii au pierdut voturi şi mai ales membri, care s-au orientat spre noul partid postcomunist şi naţionalist al stângii (Die Linke). Deşi au experimentat cu patru lideri în patru ani, social-democraţii germani, aflaţi la guvernare alături de creştin-democraţii dnei Merkel, stau prost în sondaje. Preconizatul eşec la alegerile din toamnă riscă să-i împingă spre o apropiere de Die Linke. Asocierea cu foştii comunişti este însă tocmai ceea ce îi ţine pe loc pe social-democraţii suedezi, aflaţi în postura (nefamiliară lor) de partid de opoziţie. Dintre ţările mari din UE, doar Spania mai are un partid socialist care guvernează singur; a fost reales în Mai 2008, înainte să se simtă criza şi să ajungă şomajul la 15%.

În acelaşi timp, partidele europene de centru-dreapta, mai mobile, au cooptat o parte din agenda stângii sau chiar personalităţi ale acesteia. Astfel, în Franţa, preşedintele Sarkozy a adus în guvern figuri simbolice ale socialiştilor, cum ar fi ministrul de externe Bernard Kouchner. În Italia, premierul Silvio Berlusconi, a taxat ostentativ băncile şi companiile petroliere şi a numit la ministerul de finanţe un critic al globalizării. În Marea Britanie, conservatorii conduşi de David Cameron au adoptat politici ecologice şi sociale necaracteristice partidului în anii guvernării Thatcher. Toţi aceştia s-au străduit să-şi lărgească baza electorală, fără să-şi înstrăineze suporterii tradiţionali.

Ca urmare, potrivit sondajelor, la alegerile europene din iunie, partidele reunite sub sigla Populară au toate şansele să rămână grupul parlamentar cel mai mare (chiar şi fără conservatorii britanici şi Partidul Civic-Democrat din Cehia, care vor activa separat). Propunerile generale ale grupării socialiştilor europeni de a întări rolul statului în monitorizarea şi reglementarea pieţelor financiare sunt deja adoptate într-o formă sau alta de guvernele de centru-dreapta. Mai mult, toate guvernele principalelor ţări occidentale subvenţionează sectorul bancar şi alte industrii importante, după o reţetă mai degrabă socialistă. Nu se mai pune problema de a opta între control al statului şi dictatul pieţelor. Stânga este astfel împinsă spre propuneri mai radicale, care stârnesc scepticism.

Stânga europeană nu are răspuns la problema globalizării. La pericolul ca recesiunea economică să ducă la închiderea de întreprinderi şi accentuare a şomajului. La imposibilitatea de a menţine generosul model social european care a funcţionat în deceniile trecute în condiţii de creştere economică şi înainte să apară concurenţa economiilor emergente (culmea, ca urmare a adoptării modelului capitalist în ţări precum China sau India).

E cert că modelul capitalismului anglo-saxon, bazat pe supremaţia forţelor pieţii, este pus sub semnul întrebării. Ca o ironie a istoriei, dezbaterea pe marginea redefinirii lui a fost iniţiată de însăşi administraţia americană.  Preşedintele Obama consideră că recentele cicluri economice au fost influenţate mult prea mult de către inovaţii (ca să nu spunem inginerii) financiare; că principalii beneficiari ai prosperităţii astfel create au fost în general cei bogaţi; că SUA s-au bazat prea mult pe capitalul străin pentru   a-şi finanţa datoria publică.

Barack Obama ar prefera ca economia americană să nu fie atât de dependentă de consum. Consumul excesiv duce la acumularea unei uriaşe datorii de natură să genereze instabilitate. Să înţelegem că economia mondială nu mai poate conta pe o Americă care să înghită masiv importuri, cu preţul acumulării unui deficit comercial uriaş?

Dacă da, atunci vorbim de o Americă în care statul va juca un rol mai mare decât a fost cazul în ultimele decenii. Chiar dacă Barack Obama se fereşte de etichete ideologice, asistăm la cooptarea cu paşi discreţi a unor poliitici tipice stângii social-democrate. În aceeaşi direcţie merg şi guvernele de centru-dreapta ale marilor economii europene.

Nu e de mirare, deci, că stânga nu se cosolidează. Ne îndreptăm spre o convergenţă ideologică. E preferabilă populismului sau radicalismului de stânga sau dreapta.