Cele două mari iluzii ale Occidentului despre Rusia

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Când liderii aliați s-au întâlnit la Ankara, la începutul lunii iulie, și au prezentat noua arhitectură de sprijin pentru Kiev sub denumirea de „NATO 3.0”, gestul a transmis mai mult decât promisiunea unui nou pachet militar consistent. În spatele cifrelor și al declarațiilor optimiste se ascundea o presupunere pe care Occidentul o cultivă de aproape patru ani și jumătate fără să o pună cu adevărat sub semnul întrebării: convingerea că o presiune militară suficient de mare asupra Rusiei îl va obliga, în cele din urmă, pe Vladimir Putin să accepte o negociere autentică.

Este o ipoteză reconfortantă. Se potrivește felului în care democrațiile occidentale înțeleg politica, statul și raportul dintre costuri și beneficii. În această logică, atunci când costurile unui război devin prea mari, liderii caută inevitabil o cale de compromis.

Problema este că această presupunere pornește de la o imagine greșită despre adversar.

Mai grav, ea se sprijină pe o a doua iluzie, mult mai veche decât războiul din Ucraina: fascinația occidentală pentru o Rusie percepută drept o mare putere aproape prin definiție, chiar și atunci când realitatea contrazice această imagine.

Cele două iluzii nu sunt independente. Dimpotrivă, se alimentează una pe cealaltă.

Prima este legată de psihologia regimurilor autocratice.

Un regim fără instituții puternice nu răspunde la presiunea externă în felul în care ar răspunde o democrație. Într-un sistem democratic, un război prelungit produce costuri electorale, iar liderii sunt obligați să țină cont de ele. Într-o autocrație, logica este aproape inversă.

Pentru un autocrat care nu poate revendica o victorie, negocierea autentică nu înseamnă doar încheierea unui conflict. Ea înseamnă recunoașterea publică a unei înfrângeri sau, cel puțin, a unei vulnerabilități. Iar într-un sistem construit în jurul unei singure persoane, aceasta poate deveni scânteia care mobilizează propria coaliție de elite împotriva conducătorului.

Istoria abundă în exemple.

Slobodan Miloșevici a supraviețuit bombardamentelor NATO, dar nu și consecințelor politice ale concesiilor făcute ulterior. Coaliția care îl susținea s-a întors împotriva lui la puțin peste un an după războiul din Kosovo.

Leopoldo Galtieri nu a fost răsturnat în timpul conflictului din Falkland, ci la numai trei zile după capitularea Argentinei.

În Sudan, aparatul de securitate care îl protejase ani întregi pe Omar al-Bashir a renunțat la el imediat ce secesiunea Sudanului de Sud a tăiat principala sursă de venituri petroliere ale regimului.

Circumstanțele sunt diferite, dar mecanismul este același.

Pentru un autocrat, o retragere fără niciun câștig vizibil poate fi mai periculoasă decât continuarea unui război costisitor. Escaladarea consumă resurse, însă capitularea poate consuma însăși baza politică a regimului.

Aplicată Rusiei din 2026, concluzia devine aproape inevitabilă.

Atâta vreme cât niciunul dintre obiectivele strategice proclamate de Kremlin nu a fost atins, Vladimir Putin nu poate intra într-o negociere reală fără să riște mai mult decât pierderea unor poziții pe front. El riscă stabilitatea propriului regim.

A doua iluzie occidentală este însă și mai veche.

Ea precede cu mult invazia Ucrainei și ține aproape de cultura politică europeană.

Occidentul a avut dintotdeauna tendința de a proiecta asupra Rusiei o măreție pe care realitatea ei internă a justificat-o doar rareori.

Tradiția poate fi urmărită cel puțin până în secolul al XVIII-lea.

Voltaire o admira pe Ecaterina cea Mare ca pe monarhul luminat care civiliza „barbaria” eurasiatică și ajunsese să afirme că, dacă ar fi fost mai tânăr, s-ar fi făcut rus. Era o declarație spectaculoasă, dar făcută din confortul Franței, fără ca filosoful să fi cunoscut vreodată în mod direct societatea pe care o idealiza.

Același tip de orbire selectivă avea să reapară în secolul următor.

În anii 1930, numeroși intelectuali occidentali vizitau Uniunea Sovietică în excursii atent regizate de autoritățile de la Moscova și se întorceau impresionați de decorul unei societăți care părea să construiască viitorul. În spatele acestui decor rămâneau însă foametea provocată de colectivizarea forțată, represiunea și teroarea stalinistă.

George Bernard Shaw vorbea, la doar câțiva ani după primele procese-spectacol, despre o libertate de gândire fără precedent în Uniunea Sovietică.

În aceeași perioadă, corespondentul de la Moscova al unuia dintre cele mai importante ziare americane continua să minimalizeze sau chiar să nege foametea care ucidea milioane de oameni în Ucraina și în sudul Rusiei.

Mitul nu a dispărut odată cu sfârșitul Războiului Rece.

Doar și-a schimbat forma.

Astăzi îl regăsim, uneori, în anumite cercuri conservatoare occidentale, unde admirația pentru monumentalitatea bisericilor moscovite coexistă cu o tăcere aproape totală față de distrugerea unor lăcașuri ortodoxe la fel de vechi din Kiev sau Harkov. Alteori, aceeași fascinație se exprimă prin elogii aduse prosperității aparente a vieții cotidiene ruse, ridicând până și banalitatea unui supermarket sau a unui cărucior de cumpărături la rangul de argument despre superioritatea unui model de societate.

Ceea ce unește aceste două tipare – fascinația pentru o Rusie mai puternică decât este în realitate și convingerea că un regim autocratic va reacționa rațional la presiune – este un reflex intelectual mai profund. Occidentul continuă să interpreteze Rusia prin propriile sale categorii de gândire. Îi atribuie aceleași mecanisme de decizie pe care le întâlnim într-o democrație consolidată și presupune că liderii de la Kremlin cântăresc costurile și beneficiile după aceeași logică.

De aici pornesc multe dintre cele mai spectaculoase erori de analiză din ultimii ani.

Când, în februarie 2022, șeful Statului Major Întrunit al armatei americane estima că Kievul ar putea cădea în cel mult 72 de ore, problema nu era lipsa informațiilor despre armata ucraineană. Premisa de la care pleca analiza era alta: că Rusia dispune de o mașină militară coerentă, eficientă și capabilă să execute rapid o operațiune de amploare.

Realitatea avea să arate exact contrariul.

La fel s-a întâmplat și cu unii dintre cei mai influenți teoreticieni ai realismului politic. Chiar și după ce armata rusă își demonstrase limitele logistice, corupția endemică și incapacitatea de a transforma superioritatea numerică într-un avantaj decisiv, au continuat să prezică dispariția inevitabilă a statului ucrainean.

Eroarea nu provenea din lipsa datelor.

Ea provenea dintr-o imagine preconcepută despre Rusia.

Cu alte cuvinte, analiza nu era construită pornind de la ceea ce făcea efectiv Kremlinul, ci de la ceea ce observatorii occidentali presupuneau că ar trebui să fie o mare putere.

În fond, mitul puterii ruse și mitul raționalității autocratice reprezintă aceeași eroare intelectuală, doar privită din două unghiuri diferite.

Primul supraestimează capacitatea Rusiei de a câștiga.

Al doilea supraestimează disponibilitatea Kremlinului de a accepta o înfrângere fără să provoace o criză internă.

Vara anului 2026 oferă probabil cea mai clară demonstrație că ambele ipoteze sunt greșite.

În ultimele luni, campania ucraineană de lovituri cu drone cu rază lungă a reușit să scoată din funcțiune opt dintre cele mai mari zece rafinării ale Federației Ruse. Printre ele se află și complexul de la Omsk, unul dintre cele mai importante din țară, situat la peste 2.400 de kilometri de linia frontului.

Rezultatul este fără precedent.

Una dintre cele mai mari puteri producătoare de petrol din lume se confruntă astăzi cu o criză internă de combustibil, iar peste 90% dintre regiunile Federației Ruse au introdus diferite forme de raționalizare a carburanților.

Privită prin logica occidentală clasică, o asemenea presiune ar trebui să producă moderație.

Dacă infrastructura energetică este lovită sistematic, dacă economia începe să suporte costuri vizibile, iar populația resimte consecințele războiului, atunci liderul politic ar trebui să caute o ieșire negociată.

Numai că Kremlinul funcționează după o altă logică.

În loc să reducă nivelul confruntării, Rusia îl ridică.

Răspunsul Moscovei a fost intensificarea atacurilor cu rachete balistice asupra orașelor ucrainene, extinderea campaniei împotriva infrastructurii energetice și de gaze înaintea sezonului rece și amplificarea presiunilor hibride asupra flancului estic al NATO.

La prima vedere, reacția pare irațională.

În realitate, ea răspunde unei nevoi fundamentale a regimului.

Fiecare nou atac transmite propriilor elite mesajul că statul păstrează inițiativa și continuă să proiecteze forță, chiar dacă rafinăriile ard, iar costurile economice cresc de la o lună la alta.

În paralel, aceeași logică este vizibilă și în politica internă.

Controlul exercitat de Kremlin continuă să se înăsprească pe toate palierele pe care regimul le poate controla.

Serviciile de securitate sunt recentralizate.

Numărul dosarelor pentru trădare și colaborare cu inamicul a ajuns la niveluri record.

Foști colaboratori ai fostului ministru al Apărării sunt anchetați în dosare de corupție care transmit un mesaj limpede întregii elite politico-militare.

În același timp, accesul cetățenilor la comunicații și la spațiul informațional este restrâns tot mai sever.

Acesta nu este comportamentul unui regim care se pregătește să negocieze.

Este comportamentul unui regim care se pregătește să reziste.

Și nu pentru că ar fi devenit mai puternic.

Ci pentru că mecanismul de supraviețuire al unei autocrații personaliste nu îi lasă aproape nicio altă opțiune.

Concluzia este incomodă pentru toți cei care încă speră într-o soluție diplomatică rapidă.

Presiunea militară convențională, oricât de bine calibrată ar fi, nu produce automat disponibilitate pentru negocieri atunci când adversarul este un regim autocratic. Din contră, în multe situații istorice, ea are efectul invers: întărește reflexele de supraviețuire ale puterii înainte de a-i slăbi capacitatea de acțiune.

Motivul este simplu.

Un regim personalist nu interpretează presiunea externă ca pe o invitație la compromis, ci ca pe un test existențial. În ochii liderului și ai cercului său restrâns de putere, miza nu mai este doar rezultatul războiului, ci însăși supraviețuirea regimului.

Din această perspectivă, istoria autocrațiilor este remarcabil de consecventă.

Marile puncte de cotitură nu au apărut aproape niciodată în urma unei singure forme de presiune, indiferent cât de severă ar fi fost ea. Ele au apărut atunci când mai multe crize s-au suprapus și s-au alimentat reciproc: eșecuri militare, colaps economic și pierderea legitimității în interiorul propriului sistem de putere.

Iranul lui Ruhollah Khomeini oferă unul dintre cele mai sugestive exemple.

Timp de opt ani, liderul iranian a refuzat cu încăpățânare orice încetare a focului în războiul cu Irakul, în ciuda pierderilor umane și economice uriașe. Abia în 1988, când presiunea militară s-a combinat cu epuizarea economică și cu riscul destabilizării interne, Teheranul a acceptat armistițiul. Khomeini avea să compare acel moment cu „a bea un pahar cu otravă” – o formulare care descrie perfect logica psihologică a unui regim autocratic aflat în defensivă.

Aceasta este lecția pe care strategia occidentală riscă uneori să o ignore.

Atunci când presiunea se concentrează aproape exclusiv pe o singură pârghie – fie că vorbim despre sancțiuni economice, despre atacurile asupra rafinăriilor sau despre orice alt instrument izolat – apare tentația de a interpreta fiecare semn de slăbiciune drept dovada că negocierea este aproape.

În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate.

Un regim poate deveni mai vulnerabil fără să devină, în același timp, mai dispus să facă compromisuri.

Mai mult, tocmai fragilitatea îl poate împinge spre o escaladare suplimentară, pentru că demonstrația de forță devine singura metodă prin care își poate conserva autoritatea în fața propriilor elite.

Și aici cele două iluzii occidentale se întâlnesc din nou.

Timp de secole, Europa a avut tendința de a exagera puterea Rusiei, atribuindu-i o coerență strategică și o eficiență pe care realitatea le-a infirmat în repetate rânduri.

Astăzi, eroarea riscă să fie inversă, dar pornește din același mecanism intelectual.

Nu mai supraestimăm capacitatea Kremlinului de a învinge militar.

Supraestimăm capacitatea lui de a ceda rațional.

Presupunem că un regim aflat sub presiune va reacționa asemenea unui guvern occidental, calculând costurile și beneficiile și alegând momentul optim pentru negociere.

Numai că autocrațiile personaliste funcționează după alte reguli.

Pentru ele, supraviețuirea liderului și supraviețuirea statului tind să devină una și aceeași problemă.

Din acest motiv, ceea ce pentru un observator occidental pare un compromis rezonabil poate apărea, la Moscova, drept începutul sfârșitului.

Aceasta este probabil cea mai importantă lecție pe care războiul din Ucraina o oferă până acum despre funcționarea regimurilor autoritare.

Slăbiciunea nu produce automat moderație.

Uneori produce exact contrariul.

Pentru flancul estic al NATO – și, implicit, pentru România – cele două lecții sunt la fel de importante.

Prima este una strategică.

Presiunea asupra Rusiei trebuie să continue și, probabil, să se extindă. Loviturile asupra rafinăriilor au demonstrat că infrastructura energetică poate fi vulnerabilizată chiar și la mii de kilometri de front. Dar, dacă obiectivul este reducerea capacității Moscovei de a susține un război de lungă durată, presiunea nu poate rămâne limitată la sectorul energetic.

Rețeaua feroviară care alimentează frontul, porturile prin care continuă exporturile, complexul militar-industrial și mecanismele prin care flota-din-umbră ocolește sancțiunile occidentale fac parte din aceeași ecuație. Niciuna dintre aceste pârghii nu este suficientă, de una singură. Împreună însă, ele pot produce exact acel tip de presiune cumulativă care, în istoria autocrațiilor, s-a dovedit cu adevărat decisivă.

Există însă o a doua lecție, mai puțin spectaculoasă, dar poate chiar mai importantă.

Ea ține de disciplina intelectuală cu care Occidentul privește Rusia.

Țările aflate la câteva sute de kilometri de front nu își mai permit luxul unor iluzii cultivate de la distanță. Pentru România, Polonia sau statele baltice, eroarea de analiză nu este doar o problemă academică. Ea poate influența direct modul în care sunt construite politicile de securitate.

De aceea, cea mai mare capcană rămâne aceeași care însoțește relația Occidentului cu Rusia de câteva secole.

Mai întâi, Europa a proiectat asupra Moscovei imaginea unei puteri aproape mitologice, admirând-o adesea mai mult decât o justificau propriile performanțe.

Astăzi, tentația este diferită, dar la fel de periculoasă.

Pe măsură ce Rusia își dezvăluie limitele economice și militare, apare tendința de a presupune că prăbușirea regimului este doar o chestiune de timp.

Ambele perspective pornesc din aceeași eroare.

Prima confundă imaginea cu realitatea.

A doua confundă fragilitatea cu disponibilitatea de a capitula.

Un flanc estic lucid nu are nevoie nici de mitul invincibilității Rusiei, nici de iluzia că regimul lui Vladimir Putin se va prăbuși inevitabil după următoarea rundă de sancțiuni sau după următorul succes ucrainean.

Realismul înseamnă altceva.

Înseamnă să înțelegi că un regim personalist poate deveni mai agresiv tocmai atunci când devine mai vulnerabil.

Înseamnă să accepți că escaladarea nu este întotdeauna expresia puterii. Uneori este expresia fricii.

Autocrațiile nu escaladează doar atunci când cred că pot câștiga. Escaladează și atunci când simt că nu își mai permit să piardă.

Aceasta este, probabil, cea mai importantă lecție a războiului din Ucraina după mai bine de patru ani de conflict.

Slăbiciunea Kremlinului nu trebuie nici romantizată, nici subestimată.

Ea trebuie înțeleasă.

Pentru că numai înțelegând logica unui regim care își confundă propria supraviețuire cu cea a statului poate fi construită o strategie occidentală realistă. O strategie care să evite cele două mari iluzii ce au însoțit, generații la rând, relația Occidentului cu Rusia: credința într-o putere aproape mitică și speranța că un autocrat va negocia după regulile unei democrații.

Iar până când aceste două iluzii vor fi abandonate, Occidentul riscă să continue să interpreteze greșit atât forța Rusiei, cât și reacțiile ei. Nu pentru că îi lipsesc informațiile, ci pentru că încă privește Kremlinul printr-o lentilă care spune mai multe despre propriile sale reflexe intelectuale decât despre natura reală a regimului pe care încearcă să îl descurajeze.