Din cuprinsul articolului
Pe 13 ianuarie se împlinesc 80 de ani de la trecerea în neființă a legendarului lăutar Zavaidoc, un nume emblematic care a cucerit lumea boemă a Bucureștiului interbelic cu talentul și carisma sa. Renumit pentru farmecul său personal și pasiunea cu care interpreta muzica lăutărească, Zavaidoc a fost adorat nu doar de public, dar și de numeroase admiratoare.
Totuși, parcursul său de la strălucirea scenei, unde primea onorarii uriașe, până la un final tragic, marcat de orbire, boală și sărăcie extremă, este o poveste emoționantă și plină de învățăminte.
A moștenit talentul din familie
Marin Teodorescu, cunoscut sub numele de scenă Zavaidoc, s-a născut la 8 martie 1896, în Pitești, fiind fiul renumitului lăutar Tănase Teodorescu și al Constandinei.
Talentul muzical a fost o moștenire de familie, transmisă tuturor copiilor – Marin, fratele său Vasile și surorile Maria și Zoe.
Ziarele vremii îl elogiau pe Tănase pentru măiestria cu care cânta la țambal și vioară, reușind să emoționeze profund publicul.
Zavaidoc
Taraful „Frații Zavaidoc”
La doar 14 ani, Marin și frații săi au rămas orfani de tată, iar el, deși cel mai mic, a preluat responsabilitatea de a sprijini financiar familia. Cei trei frați s-au mutat la București, unde au format un taraf – Marin la chitară, Vasile la vioară și Zoe la acordeon – cunoscut mai târziu sub numele de „Frații Zavaidoc”.
În 1916, Marin a fost chemat în Armată, iar doi ani mai târziu s-a înrolat voluntar alături de fratele său Vasile în Regimentul 44 Infanterie, participând la Primul Război Mondial.
În timpul serviciului militar, talentul său muzical a atras atenția ofițerilor, printre care și generalul Traian Moșoiu, un iubitor al muzicii populare românești.
Acesta i-a dat supranumele de „Zavaidoc”, inspirat de termenul „zavaidoacă”, care desemna o persoană veselă, pusă pe șotii.
Și-a perfecționat talentul vocal
După încheierea războiului, Zavaidoc, alături de George Enescu și soprana Elena Zamora, a adus alinare răniților vizitând spitalele și încântându-i cu muzica lor. În 1919, el a făcut parte din trupele române care au participat la ocuparea Budapestei.
Stabilindu-se definitiv în București, Zavaidoc și-a perfecționat talentul vocal cu ajutorul unor profesori renumiți, precum Dimitrie Cutavas, tenorul Dumitru Mihăilescu-Toscani, iar mai târziu, baritonul Petre Ștefănescu-Goangă.
Împreună cu frații săi și soțul Zoiei, Tănase Perlidius, taraful „Frații Zavaidoc” și-a reluat cu succes activitatea, devenind cunoscut atât în România, cât și peste hotare.
În perioada 1925-1926, Zavaidoc a semnat primul său contract cu celebra casă Columbia, imprimând peste 30 de discuri.
Printre melodiile care i-au adus faimă și câștiguri importante se numără „Cântec al lui Zavaidoc”, „De când m-a aflat mulțimea”, „Dragostea e ca o râie”, „Foaie verde spic de grâu”, „Mărie și Mărioară” și „Pe deal, pe la Cornățel”.
A cântat în cârciumi celebre
Zavaidoc a fost mereu atras de muzica lăutărească interpretată în localurile bucureștene, unde simțea că se conectează direct cu inimile publicului. Modalitatea sa de interpretare, considerată aproape divină, impresiona profund pe oricine îl asculta.
În cârciumile vremii – „Vișoiu”, „Kiseleff”, „Carpați”, „La Cotitură” sau în grădinile de vară, cum era „La Marița Borțoasa” – muzica lui aducea bucurie clienților și cucerea inimile femeilor. Bucureștiul acelor ani trăia sub vraja muzicii lui Zavaidoc.
Un exemplu iconic este localul „Cireșica”, situat lângă Grădina Cișmigiu, care devenise celebru datorită talentului său. Popularitatea era atât de mare încât oamenii ajunseseră să denumească stația de tramvai după supranumele muzicianului.
Zavaidoc și-a dus muzica dincolo de granițe, fiind invitat să cânte în restaurante din Ungaria, Bulgaria, Franța și Cehoslovacia, unde primea onorarii generoase.
Punctul culminant al carierei sale a fost, potrivit biografilor, participarea alături de orchestra lui Grigoraș Dinicu în delegația României la Expoziția Universală de la Paris, în 1937, eveniment care a reunit elitele artistice ale lumii.
Era plătit regește
Celebritatea lui Zavaidoc în muzica populară și lăutărească a venit cu sacrificii.
Deși extrem de talentat, a ales să refuze oferta lui Dumitru Mihăilescu Toscani, celebrul tenor al Operei Române, care îi propusese o carieră lirică. Zavaidoc a preferat să cânte în restaurante și cârciumi, locuri adesea lipsite de eleganță, dar unde simțea că este mai aproape de sufletele oamenilor.
Talentul său remarcabil umplea sălile cu clienți care rămâneau până dimineața doar pentru a-l asculta.
Cu toate câștigurile impresionante pe care le obținea, Zavaidoc era renumit pentru mărinimia sa. Avea în București trei mașini, fiecare cu șoferul ei, iar aceștia se bucurau de mese gratuite în timp ce își așteptau stăpânul.
De asemenea, se spune că, atunci când întâlnea gunoierii, îi invita în casă, oferindu-le să-și aleagă orice costum doreau.
Generozitatea sa se extindea și către nepoatele sale, precum și către tinerele studente talentate de la Conservator, pe care le susținea în carierele lor artistice.
S-a căsătorit târziu
Fiind un bărbat chipeș și deosebit de bogat, Zavaidoc era constant admirat și curtate de numeroase admiratoare.
Poate din acest motiv, s-a căsătorit abia la vârsta de 43 de ani, alegând-o pe Constanța, mai tânără decât el cu 15 ani.
Cei doi au avut împreună trei copii: două fete, Constanța (născută pe 9 noiembrie 1940) și Niculina (născută pe 26 noiembrie 1944), și un băiat, botezat tot Zavaidoc (născut pe 26 ianuarie 1942).
Condiția sa pentru o căsnicie reușită era ca soția lui să nu devină geloasă, având în vedere numeroasele „tentații” cu care artistul se confrunta în fiecare zi.
La nașterea primului său copil, Zavaidoc a cântat o noapte întreagă, ținându-și fetița în brațe, în semn de bucurie.
Iar când s-a născut băiatul său, de fericire, a umplut o sanie cu sticle de șampanie și a străbătut străzile Piteștiului, oferindu-le tuturor celor întâlniți băuturi în cinstea acestui moment special.
În 1943, artistul a fost trimis să servească la o unitate militară din Târgoviște, unde s-a îndrăgostit profund de o tânără pe nume Tuca, punându-și astfel familia în pericol.
Ulterior, a ajuns la Tighina, unde a cântat pentru armata română. Melodia sa, „Soldățelul lui tăticu”, a devenit un adevărat șlagăr în rândul militarilor.
Tragediile
Destinul lui Zavaidoc a fost marcat de tragedii și sacrificii, mai ales în ultimii ani ai vieții sale.
Pe 4 aprilie 1944, bombardamentele asupra Bucureștiului i-au distrus casa din apropierea Gării de Nord și au provocat moartea surorii sale, Zoe, lăsându-l responsabil pentru cei cinci copii ai acesteia.
Această pierdere a venit după ce, în 1940, rămăsese și fără fratele său, Vasile.
Refugiat la Caracal, Zavaidoc a continuat să cânte în localuri pe timp de noapte.
Ulterior, a fost angajat la restaurantul Viscol din Vișoi, Câmpulung-Muscel, și într-un alt local din Roșiorii de Vede, unde patronul a angajat o orchestră de 20 de persoane special pentru el.
S-a îmbolnăvit grav
Totuși, veniturile sale nu erau suficiente pentru a întreține soția, cei trei copii ai săi și cei cinci nepoți aflați în grija lui.
Sănătatea lui s-a deteriorat rapid, iar pe 31 decembrie 1944 a fost internat la Spitalul Filantropia din București, suferind de „nefrită galopantă”. Profund afectat de pierderile suferite, sărăcit și lipsit de un cămin, Zavaidoc a orbit din cauza tensiunii arteriale foarte ridicate.
La 13 ianuarie 1945, Zavaidoc s-a stins din viață și a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica.
Pentru a-i cinsti memoria, din 2006, Primăria Municipiului Pitești organizează Festivalul Național de Muzică Lăutărească „Zavaidoc,” un eveniment care celebrează muzica tradițională lăutărească și încurajează noile talente să ducă mai departe moștenirea acestui mare artist.
