Traiul pe mare nu e nicidecum cum îl vezi la televizor, în filme artistice. Nici cele documentare nu reflectă realitatea exact așa cum e ea. Marinarii nu spun și nu arată tot. Ceeea ce se întâmplă la vapor rămâne la vapor, de cele mai multe ori.

Nu înseamnă, câtuși de puțin, că navigația e doar o meserie bănoasă, cu tărâmuri necunoscute, nu știu ce comori ascunse pe insule exotice, femei care te așteaptă în fiecare port, vară și vreme frumoasă tot timpul sau aventuri din care ieși tot timpul winner, ca Jack Sparrow. Îndeobște, marinarii sunt invidiați de „ăia de la uscat”, că se plimbă prin toată lumea și, când vin acasă, sunt plini de bani și apoi pleacă iar pe meleaguri unde tu n-o să ajungi decât dacă te uiți la National Geografic, sau altfel pe bani grei pe care nu-i prea ai.

Nu, meseria asta nu e pentru chiar oricine. Englezii, stăpânii mărilor odinioară, spuneau că pe mare pleacă doar derbedeii și nebunii. Grecii din vechime – nu ăștia de azi, călăriți de turci fo câteva secole – spuneau că nebunii sunt de două feluri: cei care merg până la marginea mării și ăia care pleacă mai departe. Și tot ei mai ziceau că oamenii se împart în trei categorii: cei vii, cei morți și cei ce umblă pe mare. Pentru că ăia nu-s nici vii, nici morți. Noi, marinarii, suntem dintr-un aluat nedospit. Că pâinea clasică se acrește de la aerul sărat.

Niște viermi

Mi-aduc aminte de un ofițer II mecanic cu care am navigat într-un voiaj cu o traversadă de Atlantic. Un munte de om care căra prin „mașină” câte un capac de chiulasă de patruj-cinzeci de kile cu ușurința cu care tu duci o linguriță de iaurt la gură. În palma sa, cât un capac de WC, o cutie de bere părea o papiotă de ață. Mi-a povestit cum, odată, după ce plecase dintr-un port din Africa Ecuatorială, a crezut că i-a ieșit un coș lângă buric. A așteptat să se „coacă” și l-a stors. Din gaură a ieșit un vierme inelat. Uriașul care putea să doboare cu o flegmă o butelie de oxigen a început să plângă. Omul, absolvent al Institutului de Marină Mircea cel Bătrân, era dărâmat psihic. A spus, doar atât: „Mult, puțin, copiii mănâncă…”.

Altădată, în Oceanul Indian, în marș spre Indonezia, s-a stricat aerul condiționat. Afară erau 37-38 de grade, noaptea, și apa mării era cam tot p-acolo. Umiditatea era aproape de nesuportat de la evaporație și un secund tâmpit ne-a băgat  restricție de apă și nu făceam decât un duș zilnic, seara. În rest ne spălam cu apă de mare de la pompa de covertă, pe punte. În câteva zile, ne-am umplut cu toții, de la transpirație, de niște bubițe mici și roșii, de ziceai că tot echipajul avea râie.

Moartea și nevasta

În Atlanticul de Nord era să ne dăm peste cap, că „principalu’” avea blackout-uri din oră în oră, noaptea. Se întâmpla în decembrie și valurile săreau de opt-nouă metri. Atunci am văzut moartea cu ochii și tot de atunci nu prea mă mai sperie nimic. Doar io pe mine, arareori.

E greu să-ți imaginezi cum, după un marș de câteva săptămâni, ajungi lângă portul de escală și te pui la ancoră, în radă, unde stai alte câteva săptămâni, în timp ce auzi muzica de la crâșmele din oraș. Sau să fii neplătit cu lunile în timp ce de acasă primești tot felul de mesaje cum că ți s-a îmbolnăvit mama sau unul dintre copii. Și, când te întorci, după ce i-ai trimis nevestei aproape tot ce ai agonisit, o găsești în pat cu altul. Sau n-o mai găsești deloc și din casa ta au rămas doar pereții goi și pe podea albumul cu pozele de la nunta voastră.

Mărunțișuri

Ce să mai zici când, după jumătate de an între cer și apă, ajuns în sfârșit la cheu, „scapi boii”, te îmbeți și cazi în brațele unei mulatre într-o speluncă sordidă din Caraibe. După care pleci și te trezești cu cine știe ce sifilis, sculament sau o „vegetație” care-ți crește ca un trandafir pe fala ta din chiloți și-ți ia nu știu câte luni și bani să scapi de ea. Că nu poți să te prezinți așa la nevastă-ta, pe care ai mari șanse să ți-o reguleze vecinul, cel mai bun prieten sau cine prinde lumina aprinsă în casa pe care tu ai cumpărat-o.

Am nimerit, odată, pe un vapor pe care îl uitase Dumnezeu, dar mai ales armatorul, în rada unui port chinezesc. Echipajul era neplătit de șase luni și nu mai pusese piciorul pe pământ de trei. Am făcut io reportaje la balamucul de la Bălăceanca, la spitalul de nebuni Obregia și prin alte ospicii, da’ cre’ că echipajului ăla nicio armată de psihiatri nu-i dădea de cap.

Cum e, oare, să prinzi o malarie în Camerun, la Douala, pe motiv că armatorul nu ți-a luat nici măcar banala și ieftina chinină care se ia preventiv? Sau să navighezi cu un comandant alcoolic – pe care nu l-ar mai angaja nimeni nici pe-o căruță în Bărăgan – printre sondele de la ieșirea de pe Mississippi în Golful Mexic, sau cu altul care obișnuia să-și trosnească bucătarul pe motiv că nu i-a plăcut omleta de dimineață?

De la timonă la joystick

Meseria asta frumoasă, dar periculoasă atât psihic cât și fizic, în care îți pui viața și, mai ales, mintea în pericol nasol, îți arată lumea de jos în sus. Nu de la etajul nu-știu-cât al vreunui hotel bengos sau de pe puntea etalon a unui pasager luxos – care arată ca un cvartal de blocuri proaspăt reabilitat termic din Militari sau Drumul Taberei – ci de pe coverta plină de bigi și cranice a unui cargou ruginit și prin prisma drojdiei scursurilor porturilor din lumea întreagă.

Cum e să navigheazi juma de an pe un tanc petrolier care nu stă în port decât jumătate de zi – odată la două săptămâni – și ești la un terminal aflat la două ore de mers cu mașina de orașul cel mai apropiat? Sau să fii îmbarcat pe un RoRo sau pe vreun portcontainer care face două porturi pe zi în care stă maxim două ore și asta faci timp de patru luni? Nasol, mafrends.

Imaginează-ți, paregzamplu, cum e să trăiești, luni în șir, pe un velier lung de 80 de metri, lat de 12, cu încă aproape 200 de inși la bord. După o vreme ajungi să te cerți cu cel mai bun amic pentru o brichetă pe care ai uitat să i-o dai înapoi sau pentru că n-a curățat chiuveta, din cabina de doi metri pe trei, în care stai cu el, după ce s-a spălat pe dinți.

Mai nou, s-a umplut marea de marinari filipinezi sau indieni. Buni marinari, zic mulți, proști zic alții. Clasica timonă e înlocuită, deja, cu un joystick. Munca și viața la bordul navelor s-a tehnicizat atât de mult că, în curând – nu mai e mult până acolo – marinarii vor deveni personaje livrești.

Viața la uscat e și mai complicată, nu-i așa? Dar cârma rămâne, până la urmă, cea care dă direcția.

Te-ar putea interesa și: